~

      Primul program  de stânga real pe care l-am citit, după Revoluţie. Un simplu grup de hipsteri ameţiţi, închişi în livresc, pe un site inofensiv, au formulat cel mai tăios, simplu şi radical lucru pe care l-am citit în materie, de nu mai ştiu când.
       A trebuit să treacă 25 de ani.

       …Drept care devii melancolic.
       Câteva note. Prin ’88-89, când sistemul din Est se clătina, Cioran era întrebat la Paris, cu nelinişte, ce se petrecea în ţara lui. Prieteni, ziarişti, cunoştinţe îl opreau pe stradă sau îl abordau la telefon, căutând să înţeleagă: cum se face că în România nu se întâmplau revolte? ‘Românii nu fac nimic?’ De fiecare dată, bietul C. trebuia să o ia de la capăt. Era coşmarul său. (În ianuarie ’90 i-a spus lui Caramitru, la prima recepţie de la ambasadă, că dacă nu începea mai repede Revoluţia trebuia să se mute din oraş, într-atât situaţia devenise insuportabilă.) În România, explica el răbdător oricui voia să-l asculte, nu a existat niciodată tradiţie de stânga, revoluţionară, cu un partid de intelectuali. Nu trebuie confundată cu celelalte ţări din Est. Niciodată. Era esenţial să se înţeleagă, insista, că România a fost singura ţară din Est fără intelectualitate de stânga autentică… (Spunea asta, adaug, un prieten al lui Belu Zilber şi al primului Ţuţea, şi admirator în tinereţe al lui Lenin…)
       Rămâne un fel de mister de ce stânga nu a prins niciodată la noi. Am doar o ipoteză sociologică: slaba pondere a urbanului. Ideile de stânga se dezvoltă tradiţional şi iradiază în medii urbane compacte, industrializate şi cosmopolite, unde schimbul de valori şi de populaţii e suficient de viu pentru a impune estetic ideea cosmopolită. E nevoie, simplu, de structuri urbane… Oraşele, la valahi, n-au cuprins până în 1945 mai mult de 10% din populaţie. Ţăranii privaţi secole de-a rândul de pământ aveau o singură divinitate reală: proprietatea. Propaganda revoluţionară timpurie n-a avut nicio şansă. Fuseseră ţinuţi în retard social, economic, istoric, în raport cu toate populaţiile din jur. Ideea de a-ţi da pământul către nu ştiu ce iluzorie asociere colectivă, când până la a şaptea spiţă, din tot ce-ţi aminteai, pământul era singurul lucru pentru care s-a murit în familia ta, era ceva prea exotic… (În plus, exista poziţia bizară cu privire la Basarabia, afişată în broşuri, eroare de neînţeles a propagandei.) Cehia, spaţiu al burgurilor, a avut o stângă puternică încă de la început. Idem pentru Polonia, Rusia, Ungaria etc., pentru realităţile politico-statale din lumea central-europeană. Cele mai rafinate, mai revoluţionare conştiinţe ale timpului au fost mai mult sau mai puţin de stânga, urbane, nutrind convingeri cosmopolite, un dispreţ peremptoriu pentru inegalitatea în drepturi şi absenţa justiţiei sociale.
       Lipsa tradiţiei de stânga consistente – i.d., teoretice, intello – e păcatul originar al dezvoltării moderne a României. De atunci, din acel punct, totul a mers pe dos.
       Sfârşitul războiului II. În Est luau puterea partide comuniste conduse de intelectuali. La noi, gruparea rudimentară, troglodită, cu grund ideologic cvasi-nul. Peste tot în Est a primat cosmopolitismul. La noi, după 10-15 ani de ezitări, am recăzut în vechea capcană naţionalistă, alungând ultimele spirite cosmopolite şi aducând tablourile cu voievozi. Peste tot se făceau revolte împotriva Moscovei în numele socialismului real, ‘curat’ sau ‘cu faţă umană’, în numele întoarcerii la sursele teoretice şi-al căutării critice a unei soluţii, numai la noi în numele naţionalismului primar. Pretutindeni exista o producţie critică şi teoretică internă, constantă, în rândul partidelor comuniste – la noi ea a fost sufocată. În sfârşit, în ’89 puterea comunistă s-a predat pretutindeni paşnic grupurilor civice constituite ad-hoc (în majoritatea lor, din intellos disidenţi şi critici de stânga), numai la noi predarea s-a făcut, după o mie de morţi, eşalonului necritic imediat inferior, ideologic mut ca o lebădă. Astfel că n-am avut din ’89 până acum nici urmă de partid real de stânga, ci numai forţe de dreapta aflate în conflict: populiste, liberale, neoliberale, conservatoare sau de extremă dreapta. De aceea intello-ul valah a fost mereu fie de dreapta liberal-conservatoare, cultural exoteric şi occidental, fie de dreapta naţional-populistă, cultural esoteric şi oriental, dar niciodată – niciodată – de stânga.
       Dacă nu înţelegi ce catastrofă a fost în tot acest timp absenţa stângii, îţi scapă esenţialul din istoria contemporană a locului.
       După 150 de ani, în România domină, la paritate, două partide: partidul lui Eminescu şi partidul lui Caragiale, cu absenţa totală a firavei ‘linii Gherea’, să zicem, radical-progresistă. Din 1989, singurele lupte politice de la noi au fost între cele două drepte, de aceeaşi suşă ideologică şi cu aceleaşi valori fundamentale. Lucru uşor reprezentabil într-un grafic care sistematizează aproximativ, dar foarte simplu, dihotomia.
       E vizibil că orientarea Eminescu-Caragiale este linia idiomatică, naţională, iar orientarea Gherea e linia alogenă, ‘nepământeană’ şi cosmopolită.
grafic1
       În delimitarea stânga-dreapta am considerat diviziunea bipartită clasică: opinia privind organizarea socială şi proprietate (muncă vs. capital, primatul proprietăţii comune/publice vs. privată), opţiune istorică (progres istoric, revoluţie vs. evoluţie), viziune politică (egalitate vs. securitate) şi ideatică (anti-physis vs. physis, normă, ordine naturală, dat). S-ar fi putut adăuga distincţia weberiană între etica de convingere şi etica de responsabilitate, sau raportul tocquevillian între cele două principii democratice concurente: principiul suveranităţii poporului şi principiul majorităţii. Dar considerând doar două elemente limpezi, viziunea antitetică despre physis (ceea ce e natural, ‘normal’) şi cea despre cumulul privilegiilor de naştere şi avere, cele două opţiuni politice se delimitează net, în chipul cel mai practic şi imediat verificabil. Nu poţi să fii de stânga dacă crezi în imuabilul unei naturi umane şi al ‘normalităţii’, şi dacă nu vezi, secvent, în privilegiul de naştere şi avere un abuz ridicol. Aceste distincţii sunt limpezi, simple, inconfundabile.
       Impasul unei denominaţii: ‘naţional-comunism’. E de înţeles că, după 1960, cei care căutau un nume pentru realităţile româneşti s-au lovit de un inconvenient istoric. Regimul, nominal socialist, devenea treptat naţionalist, însă cum să-l numeşti? Conceptul ‘naţional-socialism’ avea o tragică întâietate istorică. La repezeală, din superficialitate sau derută, invenţia ‘naţional-comunism’ a fost la îndemână. În niciuna dintre ţările din Est, însă, abia atingând faza socialismului stalinist, nu existase un regim comunist propriu-zis. Unica denominaţie corectă era jumătatea ‘naţională’ a sintagmei. Malentendu-ul s-a prelungit, în lipsă de altceva, şi tronează azi fără vreo explicaţie rezonabilă. Nici ‘left-wing populism’, nici socialism, nici simplu etatism despotic, ‘naţional-comunism’ este un concept ideologic incongruent, iar găsirea unui hibrid terminologic adecvat a fost suspendată. Tot mai naţionalist, tot mai puţin ‘comunist’ sau ‘socialist’, tot mai efasat ‘marxist’ în cadrul său ideologic, regimul naţional-populist post-1955-60 a rămas inomabil.
       Transgresiunea. Bemol anecdotic. Putem localiza cu relativă uşurinţă trecerea subtilă, în România, de la socialismul real la naţional-populism, de la stânga la un centru-dreapta flou. Cu o marjă rezonabilă, ea e vizibilă în jurul anilor 1952-55, odată cu începutul epurărilor şi alungarea ‘internaţionaliştilor’. Dar poate data cea mai evident simbolică pentru noi e 1959, anul jafului de la Banca Naţională al ‘grupului Ioanid’. Documentarele şi filmele făcute de curând pe temă probează atracţia stranie pe care evenimentul o degajă. Importanţa acestui act absurd pentru psihologia celor câtorva radicali lucizi din epocă, conştienţi de virajul subteran, de pierderea idealurilor, incapabili să accepte irosirea propriilor vieţi prin compromiterea a tot ce ştiau şi speraseră, e într-adevăr impresionantă. Gestul absurd şi perfect sinucigaş al acestor oameni – unii, revoluţionari reali în sensul lui Neceaev, cu merite certe, luptători în Rezistenţa franceză etc. – nu poate fi interpretat decât psihologic, şi e revelator în cel mai înalt grad pentru capcana existenţială în care ultimii idealişti de stânga din Valahia s-au simţit prinşi. A fost un mesaj pus într-o sticlă, pentru postumitate, pentru care ştiau că vor plăti, cu un firesc dezarmant, preţul ultim. Aceşti oameni ne spun simplu, peste timp: ‘Acela a fost momentul când am ştiut că s-a terminat. Ce a fost mai departe nu mai ţine de noi’.
       Aripa naţional-troglodită preluase controlul, şi avea să-l menţină, flatând xenofobii şi tropisme locale, păcălind de-a valma cancelarii, până în 1989.
       În România, stânga nu există. Avem pe scena post-revoluţionară, azi, doar două partide, două direcţii, de 150 de ani aceleaşi: simbolic vorbind, partidul lui Caragiale şi partidul lui M. Eminescu. Ele se dispută ocupând scena, dreaptă contra dreaptă, în adversităţi sângeroase care prelungesc coregrafia iluzorie a unui hiatus ideologic. (Dreaptă liberală, rafinată şi ‘occidentală’, împotriva dreptei reacţionare, rudimentară şi localistă, sunt aceleaşi care pretind – monomaniacal în anii din urmă – că diferenţa stânga-dreapta e depăşită sau inexistentă.) Şi cum puteai să afirmi contrariul, în anii aceştia? Cum puteai spune că PCR, în jurul anului 1960, transgresează către dreapta naţională, cu unica diferenţă a înlocuirii liberalismului social cu un populism etatist, pregătind un despotism balcanic? Cum puteai spune că, în anii ’90, C. Coposu şi I. Iliescu difereau doctrinar, dar nu în liniile ideologice fundamentale, când unul avea povara de a-l fi trimis în închisori, prin partidul său, pe celălalt? Cum puteai spune că amândoi erau de fapt – lucrul doar în aparenţă uluitor – de dreapta, căci acceptau perfect, cu diferenţa specifică, liberalismul economic şi tropismul fondator al proprietăţii private? Cum puteai, în fine, afirma că între un intello valah cultivat şi o grotescă tombateră naţionalistă nu exista nicio diferenţă ideologică de natură? Când Tamás, în 2001, încerca să o facă, a fost acoperit de reprimande îndurerate. Discursul public era controlat de moralism şi numai morala a contat. Reviste precum 22 etc., gardieni ai teoriei, dominau scena şi sancţionau violent orice altă naraţiune în afara celei morale. Toate conceptele şi grilele ideologice s-au estompat în faţa considerentelor emoţionale, a unei obsesive instrumentalizări a trecutului traumatic, cu urmarea unor ani – 25 – în care stilistic s-au dat ochii peste cap şi s-a pierdut enorm de mult timp. Camuflând inexistenţa de facto a stângii – cu inventarea până azi a unei stângi putative în urmaşii PCR – şi fabricând pretinse diferenţe ireconciliabile între naţional-populişti, liberali şi ultranaţionalişti, lucrul s-a făcut numai pentru a le nega mai abitir acestora din urmă genul proxim şi suşa ideologică comună.
       Secretul lui Polichinelle în teoria politică. Cine a menţionat-o? Sotto voce, puţină lume. Îmi amintesc că începuse prin a o sugera, într-o interogaţie timidă, Virgil Ierunca într-un text, întrebându-se dacă ceea ce s-a întâmplat după anii ’60 poate fi numit socialism; fără însă a merge prea departe. (Ca şi când paradigma de analiză ‘regim de stânga 1947-al-fine’ trebuia să se perpetueze neclintit.) Au mai spus câte ceva, timid sau disparat, în regim de observaţie, Zigu Ornea, Ion Ianoşi, Radu Cosaşu, G.M. Tamás; în ultima vreme, Paul Cornea. Lista nu e prea lungă; vocile s-au aspirat într-un perete de vată. Ca atunci când ştii că timpul nu a venit şi că ai Zeitgeist-ul împotrivă. Sub suficienţa de granit a doctrinei politice oficiale (până în 1989, în România a guvernat stânga, punct), protestul lor timid era inaudibil.
       Disimetria de stil. Cauza tăcerii? Nu dominaţia nu ştiu cărei conspiraţii a intello-ului de dreapta pentru a ocupa spaţiul mediatic (teza împiedicată a lui S.A.M. dedusă direct, cu non sequitur, din tradiţia pre-modernităţii) ci, trebuie admis: preponderenţa talentului stilistic în zona eseisticii de dreapta şi absenţa lui uluitoare la stânga, vreme de decenii… Adică exact contrariul a ceea ce se întâmplă în Occident, unde intello-ul de dreapta e greoi, rânced şi la limită ridicol – dacă nu e cu totul genial -, mărginit la moralism şi disciplinări de statu quo, iar subtilitatea de iniţiativă şi spirit a intelectualului radical e totdeauna precumpănitoare.
       Teze precum ‘Până în ’89 ne-a condus stânga’ sau ‘Există azi, în România, fie şi umbra unui partid de stânga’, incongruente ideologic, se perpetuează până azi ca un fals acceptat în teoria politică şi pentru că, dincolo, nu s-a auzit contrariul, iar hegemonia culturală a fost deţinută strivitor de dreapta. De ce balanţa talentului atârnă decisiv, în publicistica şi eseistica locală, atât de evident spre dreapta? E o întrebare simplă. Aparent, logos-ul nu e partea tare a progresistului valah. În mod stupefiant. (El care, cu acces privilegiat la expresie, trebuia să convingă simplu şi învăluitor masele de adevărul pe care, maieutic, îl poartă în ele…) Încercaţi să găsiţi, în conducerea inferenţei unui text logic, un echivalent al lui Andrei Cornea sau G. Liiceanu. În metaforă şi stil, al lui A. Pleşu, Sorin Lavric, H.-R. Patapievici. După aproape trei decenii, e oarecum aiuritor. Înainte de a fi uimit că publicul răspunde, până azi, numai la categoria psihologico-afectivului, la textul patetic şi la moralismul primar, de midinetă sentimentală (structura cognitivă care marchează textele dreptei), trebuie să te întrebi: de ce scrie insul de stânga împiedicat, iar în teorie te adoarme pe picioare? Fără un răspuns, eşti nevoit să legi lucrul de misterul inaugural: din acelaşi motiv pentru care tradiţia de stânga intello lipseşte. Când vezi afară figuri teoretice ca Zizek etc., faţă de care ai noştri par heideggerieni mistici uitaţi în munţi sau calamburgişti locali, te întrebi ce s-a putut întâmpla cu spaţiul acesta. Se poate intui, să zicem, că situaţia nu va dura. Mulţi dintre aceşti tipi, meritorii, patinează, sunt la crepuscul de un deceniu jumătate cel puţin şi vor părăsi scena; pe plan teoretic şi estetic nu mai au nimic de livrat – în sensul, cinic, că dacă ar fi dispărut acum 10-15 ani, pentru opera lor asta nu ar fi schimbat nimic. Cu atât mai greu de înţeles e disimetria. Poate că în cealaltă tabără se va naşte ceva destul de curând. Ignor. Dar nu e amuzant să câştigi prin neprezentarea adversarului.
       …Citind încă o dată acel text. Unele lucruri sunt naive (recunoaşterea Palestinei etc.), altele incredibil de intuitive (naţionalizarea – în ipoteza în care impozitări pikettyene ale capitalului l-ar determina să delocalizeze etc.). Ce idee, să-ţi cadă sub ochi pentru prima oară un text programatic radical, simplu – adică în Vest banalitatea însăşi -, după 25 de ani, după 45, după 60…
       Well.
       Răsfoiesc volumul lui Zamfir Arbore, Temniţă şi exil, scorojit, publicat prin 1900. Cine mai ştie de acest tip? Prieten cu Bakunin şi Neceaev (a intrat în conspiraţia lui), cu Eminescu, cu Kropotkin şi Malatesta, călător sub Rusia lui Alexandru II şi III, aventurier, revoluţionar, figură dostoievskiană impresionantă (citindu-l, vezi toată acea lume care a născut Demonii), participant la celulele underground-ului comunist şi anarhist. Nu scria prost; te întrebi cum de era posibil.

z.a.2
       Au trecut 100 de ani; Z.A. e încă necunoscut iar stânga, de negăsit.
       Cu atât mai rău.
       Tot Estul e într-o criză a sensului (nemaivorbind de Vest). Mă enervează să spun că totul e condiţionat istoric; asta presupune postulatul unei underlying meaning.
       Enigma stângii valahe.

Anunțuri

~ de soirs pe 20 Iulie 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s