~

       Comunismul a funcţionat ca o sperietoare bună, în Occident. Era opţiunea alternativă posibilă; insul banal se putea simţi tentat de ea. Îngrijorat, capitalul călca pe vârfuri. Nu mai ştia ce privilegii să acorde muncitorului său vestic, pentru a-i revela situaţia vizibil favorizată, superioară celui din Est. Şi era: venit lunar, putere de cumpărare etc., concedii. În Vest, totul era mai bun. Insul occidental mediu începea să deprindă ispite burgheze. Visa la confort, avea câte un automobil, îşi cumpăra mai repede locuinţa personală… Îi iese din minte, treptat, orice tentaţie de a încerca ideea unui sistem alternativ; răsturnarea celui dat.
       Fără sperietoarea unui sistem alternativ – nu importă numele lui, chiar dacă ar propune colonii de îngeri -, capitalul nu are niciun motiv să-şi mai impună, azi, o limită. Intră în faza sa de hybris. La fel ca în principiul jocului de noroc: câtă vreme câştig, voi juca. Nu există niciun motiv să mă opresc, o limită etică interioară. Cu capitalul rămas singur pe scenă, am intrat în disimetria morală a concurentului unic, într-un monopol de sistem ideatic. Spre a nu mai pomeni de monopolul psihologic, cel al absenţei revanşei posibile. Insul comun avea nevoie să creadă că, la rigoare, cineva îl va răzbuna. Că cineva, într-un târziu, va plăti.
       Errol Flynn povesteşte în memoriile lui (My wicked, wicked ways) o scenă la care asistă filmând undeva prin Caraibe. Un alb lovea cu bastonul un hamal negru mic de statură, cu spinarea plină de pachete. La un moment dat, micul negru se întoarce şi, agitând pumnul în aer, îi strigă: ‘Ai să vezi tu, într-o zi, Uncle Joe o să te pedepsească!’. ‘Uncle Joe’, cum era numit Stalin de americani când înfrunta Germania, nu venea fireşte să pedepsească pe nimeni. El cunoştea foarte bine crimele lui Uncle Joe. Dar era singurul lui recurs, singura speranţă, absurdă. Nu mai există conştiinţa unei revanşe posibile pentru insul comun, în secvenţa istorică de azi. Nu mai ai ce regim şi ce speranţă să invoci. Psihologic, asta era uriaş.
       În cea mai scurtă definiţie a sa, liberalismul economic e: sistemul în care Piaţa face legea. Asta sună minunat în economie. Nu atât de minunat în rest. Într-un spital, liberalismul aplicat ar însemna: bolnavii solvabili sunt trataţi, ceilalţi respinşi căci aduc pierderi. În sistemul de educaţie, cultură, familie, într-o mulţime de domenii exterioare economicului, dacă piaţa ar face legea dezastrul social ar fi deplin.
       Urme ale hybris-ului sunt vizibile deja.
       Mai întâi e lovit tot ce e mai slab. Bătrâni, copii, femei, inşi cu sănătate fragilă. Toţi resimt o degradare de statut şi suferă lovituri succesive. Meta-sistemele sociale de tip paralel, care scapă capitalului (familie, stat-naţiune, comunităţi locale), ceea ce poate oferi refugiu şi e reţea de solidaritate transpersonală care iese din jocul pieţei, e fărâmiţat. De 25 de ani, s-a petrecut, totuşi, nemaivăzutul. Nu au mai existat mii de miliardari rezidenţi prin insule; niciodată. Nu s-au mai văzut în Occident dividende de PDG obscene, pe care un ins nu le poate cheltui chiar de şi-ar cumpăra un elicopter pe zi. Nici capitalul financiar surclasându-l pe cel banal, clasicul capital de producţie (iei un hectar de pământ, faci o fabrică, vinzi produsele, într-o generaţie-două te îmbogăţeşti – spre alternativă cu: joci două ore la bursă). Nicăieri nu s-au mai întâmplat toate astea.
       Deja, observi că, în Valahia, bătrânii încep să trăiască din veniturile copiilor, după ce aceştia intră în slujbe. Singuri, nu ar putea ieşi la liman. Raportul s-a inversat. După ani de relativă demnitate – retribuţia lor de limită de vârstă cuprindea trei sferturi dintr-un salariu mediu şi era suficientă ca putere de cumpărare -, iată-i deja dependenţi de progenitura lor. Ca urmare, respectul pentru ei, în familie, se pierde. Sunt cei dintâi care o simt. Relaţiile familiale interpersonale se antagonizează, autoritatea parentală e în ţăndări. Înainte, economisind relativ, bătrânul era cel care îşi putea ajuta câte puţin copilul, însoţindu-l până la capăt. Acum a devenit imposibil. Generaţiile noi clocotesc de un dispreţ pe care, încă, le e ruşine să-l facă manifest. În şoaptă se vorbeşte de aziluri, se invocă soluţii de segregare. Sunt deschise în social discuţii incredibile, de neconceput înainte, şi se insinuează în media majoritară o doxa darwinistă, etic lobotomizantă. Moralişti publici nu lipsiţi de merite ironizează, în textele lor, apariţii anecdotice de inşi ‘fără dinţi’ care le par groteşti, al căror râs spart, ca şi dentiţia, îl înregistrează în metafore edificatoare. Treptat, în privinţa celor slabi sunt dezvoltate naraţiuni de abandon. În acelaşi timp, un grotesc discurs caritabil lacrimogen, de film indian, pentru a sublinia că soluţia dramei ar fi nu demnitatea prin îndreptarea sistemului, ci caritatea, cerşetoria. Chiar cei care nu şi-au pierdut ultimele urme de demnitate sunt îndemnaţi să o facă, ‘mulţumind’ public, pentru a fi expuşi spre gloria donatorilor. Doar 25 de ani de la Revoluţie, pentru a trăi asta.

       Ce nu pricep adepţii intello moralişti e că eşti în întregime de acord cu ei şi că forţează uşi batante.
       Comunismul a fost rău. A fost fără îndoială o catastrofă istorică cvasi-totală şi iremisibilă. Limpede. După ce am edificat acest punct important, întrebarea e ce faci cu ce se întâmplă acum, în situaţia dată, sub ochii tăi, altfel spus la momentul vorbirii.
       Siderarea lor e totală. Nici nu ştiu de unde să ia întrebarea, într-atât îi tulbură. N-ai putea să aştepţi o clipă?… Ei voiau să-ţi spună ceva edificator despre comunism. Se aşteptau să-i contrazici, apoi. E dezarmant, e incomprehensibil: ce vor mai scrie? Tocmai scoteau din cutie vioara, fixând-o sobru pe umăr, aranjau o dungă a fracului şi pregăteau o nouă baladă moralistă despre trecut, despre bine şi rău, despre datoria memoriei şi trecutul care nu trece, despre ideile care smintesc (fascism, comunism…). Eşti va să zică de acord cu ei, şi încă dinainte?… Există, aşadar, un Acum, secvenţă temporală localizabilă undeva în secolul XXI către deceniul doi, şi situaţii actuale despre care ar fi, oarecum, cazul să spună cu totul în treacăt ceva? Totul e înmărmuritor.
       Moralismul istoric, politic – spre diferenţă de cel clasic, analiză a moravurilor şi a constantelor ‘naturii umane’, al moraliştilor francezi etc. – excede gândirea critică. Nu analizează: ştie. El constă în folosirea nu a raţiunii şi reflecţiei în analiză, ci a categoriei pathos-ului. Uzul sentimentului, al emoţiei şi al sentimentalităţii. Nimeni nu poate fi împotriva bunelor sentimente. E o manieră de a sta confortabil în fotoliul istoriei după un moment greu al ei, semnalizând obsesiv, ca un semafor etic, că momentul se poate întoarce, ca şi când istoria s-ar putea repeta; un fel de a parazita scena prezentului cu scoriile trecutului, fixat într-o poziţie moral privilegiată, jucând pe frică, ameninţare şi simplism analogic. Ce afirmă el e catedratica descoperire conceptuală şi problematizantă: Binele e preferabil Răului. Puteam avea îndoieli… Concepte conotate binar cu noţiuni metafizice dubioase ca Bine şi Rău (necum bun şi rău, categorie modală experimentală) sunt întotdeauna majusculate, pentru o teză simplă. Stânga e marxismul, marxismul e Gulagul, deci stânga e terminată, să devenim toţi cu grăbire liberali. Pe scurt, dacă vreţi să fiţi de stânga, fiţi de dreapta.
       O mulţime de tipi foarte okay intonează de 25 de ani, în Valahia, în acest cor. E un ison un pic obositor. A trecut totuşi un sfert de veac de când dezbaterea e pervertită de simplismul primatului moralist – facilul sentimental şi victimar al trecutului – în analiză. Cuvintele de ordine sunt ‘Bine’, ‘Rău’, ‘memorie’, mobilizare ‘împotriva urii’, a ideilor ‘care ucid’, ‘suferinţă’, ‘indignare’ – reducţie psihologică, discurs binar minimal care îndeobşte lasă interlocutorul stupefiat. E legitim ca valoare de eseu pentru o revistă istorică, dar ce legătură are cu insul umilit întâlnit ieri, într-un mijloc de transport, la ora prânzului? Moralismul ratează prezentul şi îl parazitează etic. Această continuă glisare semantică şi conceptuală – trecutul placat mecanic şi moralist, sistematic, pe prezent – ignoră situaţiile de destructurare antropologică şi socială din imediat şi nu rezolvă nicio problemă, nici nu contribuie de altfel la formularea vreuneia. Moralismul e o rentă a trecutului; niciunul dintre moralişti nu deţine un calendar în buzunar. El prezintă avantajul de a repeta, decenii, acelaşi text, indefectibil, inoxidabil. Poţi lua orice moralist de azi, citeşti un text al său din anii ’90 şi le-ai citit pe toate. Simplismul e inevitabil şi nemuritor. Asta face ca, la cei vizaţi, să nu poţi observa nicio pierdere conceptuală, problematică, ideatică, în general livrescă, în tragica ipoteză că ar fi murit acum 20 de ani. Poţi prevedea până la detaliu, de altfel, cărţile sau eternele antologii de texte care le vor însoţi finish-ul. Căutători nu de adevăr, ci de semne şi mistagogie, sombraţi în pedanterie, derută, retractilitate, furioşi pe timp, preocupaţi să lase în urmă, în discursul public, o coadă de cometă moralistă, răbufnind la răstimpuri în faţa a ceea ce nu mai recunosc, ei şi pasiunile de mănăstire medievală care-i animă şi-au greşit inexplicabil epoca.
       La ce bun să militezi pentru persistenţa moralismului, discurs care nu se adresează raţiunii? Indignare, idei generale, trecut, referinţe emblematice, emoţionalitate, vehemenţă, deplorare, denunţare, apel la mobilizări imaginare, raţionamente dospind de amalgam şi argumente ale autorităţii… Toate astea au ceva global incongruent, plictisitor, şi dau doar vaste sinteze eclectice despre nimic. Până şi pentru un colţ al Balcanului, e dezolant.
       
       Din când în când, observi că ai contemporani, să zicem. Priveşti pe fereastră. Lumea îţi apare ca un lucru straniu. Nicio formulă de nemurire.

Anunțuri

~ de soirs pe 2 August 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s