~

       Tipii care se plâng de existenţa trecută a ‘luptei de clasă’. Dar, pentru dumnezeu, ea continuă bine-mersi… E destul să te uiţi peste societate, pentru a-ţi spune: să nu fim naivi, ‘lupta de clasă’ n-a încetat niciodată. Neo-burghezul e cel care o poartă acum şi care, din sens contrar, a câştigat-o.
       Să spui în media despre banii unui guvern – care aparţin totuşi ‘poporului’, în treacăt fie amintit, ca şi puterea, într-o organizare democratică – că sumele distribuite (mai clar: restituite) pentru demnitatea şi traiul minim-demn al unor oameni sunt filantropie, milostenie, ‘pomeni’… Termenul, inventat în ‘campanii electorale’, s-a prelungit incredibil în afara lor, desemnând absolut orice gest de ridicare a demnităţii în social. Cu obstinaţie, sunt prezentate continuu expertizele ‘prudenţiale’ ale unor economişti, ca şi când toţi economiştii ar fi de un singur fel şi ar exista o singură viziune asupra economiei pe lume, un fel de ‘economie a bunului simţ’, a moaşei comunale: să nu cheltui etc.* Oriunde spui asta în afară, hohotul de râs homeric e spontan. Nu şi la valahi, unde ipochimeni sunt în studiouri tele, cu cravate, şi oferă cu seriozitate expertiză. E într-adevăr o luptă de clasă: a nou-îmbogăţiţilor împotriva umilei noţiuni de popor, ridiculizat, insultat, aneantizat.
       Poporul era înainte încarnat în figura muncitorului sau a cadrului mediu. Bărbat, alb, vârstă mijlocie, nu ştiu ce, din marea industrie sau din agricultură, un tip cam obscur altfel, fără alte dimensiuni interioare (nu se ştia, în ipoteza că i se dădea o carte, dacă o va ţine drept sau invers. Iosif Sava era convocat pentru a încerca răspunsul), neclar, impenetrabil. Acum – poporul, când nu e simplu ‘masă’, e un ţăran semiurban grosier, îndeobşte confuz mental sau ameţit de alcool, împleticindu-se pe alei, mergând să muncească în străinătate dacă e harnic, rămas să consume impenitent indemnizaţii de şomaj dacă nu, decerebrat, pulsional, cu mulţi copii (dimensiunea e animalică), populând oraşele şi satul, fără dinţi, cu o privire goală, rătăcind cu hainele în dezordine şi îndreptându-se nicăieri. Din întreaga istorie modernă a capitalului – să spunem rapid, 200 de ani -, n-a mai existat o batjocorire directă atât de reuşită, sistematică, sinceră, practicată deschis, în spaţiul public valah, faţă de noţiunea de ‘popor’, plebe mizeră şi mandiantă, de la media oficială până la moraliştii de magisterium contemplativ care se autoparodiază. Niciodată.
       Drept care lupta de clasă, în chip evident, există. Purtată cu aşarnare şi organizat de noii burghezi, e total câştigată de ei.

______________

       (* E ceea ce crede, într-o naivitate incredibilă, A.C. , închipuindu-şi că economia e un fel de ştiinţă pură, ca matematicile, o axiomatizare cifrică a evidenţelor, unde bagi ceva la un capăt ca să iasă altceva prin celălalt, şi care trebuie doar urmată cuminte, ca la grădiniţă, spre deosebire de greci, care n-au ascultat etc. Nu o putere oligarhică care-şi aranjează ploile, un mod operator al capitalului neoliberal mondialist, pur speculativ, supunându-şi en douceur politicul, economicul, academicul etc., într-un proces de o logică profundă. Economismul pare un sistem dat de raporturi de forţe în economie, când de fapt problema e una de reţele obediente. Mai întâi economia s-a numit ‘economie politică’, dar după aceea, într-o glisare subtilă, a început să primească denominaţia ‘ştiinţe economice’, ca şi când economia ar fi un fel de ramură a matematicilor, ştiinţă exactă autodeterminată de logici interne de tip matematic. Adică s-au exclus raporturile umane, istoricul, politicul, culturalul, socialul etc., ceea ce face că azi criza economică, de pildă, pare un fel de consecinţă fatală a unor determinări matematice, care trec pe deasupra capetelor oamenilor şi sunt ineluctabile. (Nişte nesăbuiţi izolaţi au speculat la bursă, au creat bule imobiliare etc. producând o criză, dar n-o să se repete.) Elitele formate în ideea ‘ştiinţelor economice’ sunt imbecili savanţi care cred, din nefericire, ei înşişi în acest galimatias, şi se prezintă peste tot la analizele macro cu tabele şi rigle, în faţa, într-adevăr, a unor bufoni locali. În vârful sistemului, ticăloşii abili, şi imediat dedesubt naivii din subordine, tehnocraţii, care aplică dogmatic, ca într-o religie. La un asemenea nivel de naivitate, care exclude raporturile de forţe şi psihologia instinctului de pradă, nici măcar capitalul n-ar fi triumfat.)

Anunțuri

~ de soirs pe 8 August 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s