~

       Dispreţul existent pentru bani, până prin anii ’70. Nu exista publicitate pentru bănci la televiziune – de neconceput -, profitul nu era valorizat suprem, comerţul avea reputaţie proastă (faţă de producţie şi inventică etc.), nu exista triumfalism bling-bling şi apologie a banului pentru ban. Mai exista un supliment de suflet, o vagă poezie? angoasă? Din păcate, nu. Vulgaritatea deschisă care a urmat părea istoric inexplicabilă – altfel decât în termeni reacţionari, de ‘decadenţă’ etc. Anii ’80, apoi căderea comunismului, unicul concurent moral de pe piaţă – şi în sfârşit, descătuşarea. Jerbele, coloanele de vulgaritate.
       Banul are puterea de a cumpăra puterea. Omul politic, sclav de sistem, e prins în sendviş între nemulţumirea populară, pe care trebuie s-o flateze, şi sistemul brutal care-l finanţează şi menţine în structură. E o parodie aproape tragică; cui să i te supui. Şi-ar dori să aibă mai multă putere, visează la perioadele din trecut când omul politic era ceva (de Gaulle, Clemenceau…); vede cum instrumentele influenţării realului îi scapă. Ar vrea să le-o spună oamenilor, ‘electoratului’, dar e peste putinţă. Carierele politice se finanţează; el ştie pertinent unde e puterea reală.
       Întrebările structurale în sistemul politic sunt: unde se acumulează banul, în mâinile cui e şi ce proiect, naţional sau global, are cel care-l deţine. Politicienii sunt oameni-tampon între violenţa socială posibilă, de jos, şi violenţa de sistem, reală, de la vârf, ştiind că va câştiga mereu cea din urmă. Nu văd ei înşişi nicio ieşire din asta. E cu totul implacabil ce li se întâmplă, de unde prăbuşirea în respect a figurii lor, a oricărei învestiri sufleteşti în doctrine etc. – de altfel, toate variaţiuni liberale. Populaţia simte că e ceva putred, că asistă la o farsă, fără s-o poată prea bine defini (încă îi acuză pe politicieni, cu jumătate de glas), iar aceştia ştiu că e o farsă fără s-o poată spune. Puterea politică nu e la ei. Sunt reprezentanţi ai puterii financiare – cu unica ei logică: libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor, în scopul maximizării profitului -, trebuind să deghizeze asta, o dată la patru ani, în problematici socio-politice.
       În realitate e relativ dramatic. Presa debilă mai vinde vechea dualitate simplă ‘noi-ei’. Totuşi, oricine simte că suntem în aceeaşi barcă cu omul politic, sau cu umbra lui.
       Nu ştiu niciun tip inteligent, azi, care mai merge la ‘alegeri’ etc. Oricine simte că structura s-a schimbat, că mica scenă electoralistă e doar recesivitate istorică de anii ’70-80. Suntem într-un univers nou şi, în afara derutei în populaţie, a unei nemulţumiri surde şi vag panicate, nu există nimic. Ce-ţi rămâne e posibilitatea refuzului de a participa la comedie. Opţiunile unui ins contemporan sunt, în realitate, reduse. Există desigur literatura, există arta, relaş-ul, există ‘viaţa’, straturi intime şi escapiste de real. Cât priveşte universul public, lucrurile rămân radical fără speranţă.

Anunțuri

~ de soirs pe 14 August 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s