~

       Mitterrand are 83 de ani. În ciuda machiajului gros, se poate citi suferinţa, oboseala fizică. Medicii îl preveniseră, boala era în fază ultimă. Obrajii sunt emaciaţi. Pielea subţire, întinsă pe oasele feţei, îi dă un aer de stranie distincţie. Seamănă cu un rege în declin, are ceva de Lear. Va muri la mai puţin de un an. Ce spune e testimonial. Tot ce spune. A aranjat cu reporterul: vor fi interviuri postume, nimic nu va apărea în timpul vieţii. Timp de un an (1993-94), în secret, de trei-patru ori pe lună câte jumătate de ceas, se aşază la masă pentru a filma aceste întâlniri, în care e tăios, calm, definitiv.
       Chirac, zece ani mai târziu, îl va trăda: Franţa prezintă oficial scuze pentru Vichy şi anii de colaboraţionism. (Nimănui special: urbi et orbi.)
       Sarkozy, Hollande merg un pas mai departe: scuze, dar şi deplorare a unei culpe generale, incriminare a Poliţiei franceze etc. Mai era puţin şi rezulta că nu Germania ocupase Franţa în toţi acei ani, ci Franţa se ocupase pe sine însăşi. Tot ce era vinovăţie era francez, şi cam tot ce era francez fusese vinovăţie. Rezistenţa era minunată, dar nu scuza nimic. Urmează prompt ‘legile memoriale’. Monumente peste tot, la care îţi pleci frunţile anual, cu tot activul statului; scuze prezentate an de an, după ce le-ai prezentat anul trecut, mai apăsate încă, mai evident sincere; afirmaţiile rasiste, antisemite, revizioniste etc., puse prompt sub cenzura codului penal. Documentare penitenţiale, filme artistice despre razia de la Vel’ d’Hiv etc.
       Franţa e coborâtă în ruşine.

       Două lucruri, din afirmaţiile lui, te pun pe gânduri. Mai întâi, că Franţei i se vor pretinde scuze încă 100 de ani de acum înainte, şi apoi, că a pretinde scuze nu reprezintă decât o întreţinere a urii.
       E de înţeles că evreii le pot pretinde, nu 100, ci 1000 de ani. Au fost umiliţi ca nicio altă naţie, îngenuncheaţi, lipsiţi de cel mai mic sprijin şi solidaritate umană, şi doar câştigarea războiului de către Aliaţi, în ultimul moment, i-a ferit de extincţia totală din Europa. Nu înseamnă că sunt îndreptăţiţi să le primească, în sensul: nu înseamnă că acei care le oferă sunt îndreptăţiţi să o facă şi reprezintă pe cineva, şi că generaţiile prezente au dreptul să se simtă creditoare.
       Dar a doua idee e mai pregnantă încă. Sunt demersurile memoriale în general – monumente, muzee, ceremonii, filme documentare, legi de interdicţie, manuale şcolare etc., întreaga sarabandă a penitenţei – o întreţinere a urii, aşa cum pretinde Mitterrand? Sau dimpotrivă, o salubră vindecare a rănilor istorice prin recunoaştere, catharsis şi expiere?

       Ipoteza mea: Mitterrand are dreptate. Sunt o întreţinere a urii. Indignarea şi luciditatea lui, in articulo mortis, au vizat just.
       Admiterea vinei istorice e mai întâi o imposibilitate. Nu ai dreptul s-o faci, fiindcă nu te-a mandatat nimeni. Înaintaşii nu mai sunt. Nu ai dreptul nici, de partea cealaltă, ca urmaş al victimelor, să primeşti scuzele şi admiterea culpei, căci meritele antecesorilor tăi, postura lor victimară, sacrificială, nu se moştenesc ca ochii albaştri. Nu ai niciun merit, ca urmaş, şi simetric nicio vină; n-ai ucis şi n-ai torturat pe nimeni, şi abia dacă ai apărut pe lume de câţiva ani. Scuzele istorice, trimise peste veac, sunt un dialog al nimănui cu nimeni. Un spectacol al moralei publice, unul contemporan. Într-un veac care îşi face un entertainment educaţional din scene de ‘historical reenactment’ moral, în care îmbraci costumele istorice, iei în mână săbiile de lemn, rejoci evenimentele şi îţi împrumuţi, la sfârşit, o conştiinţă morală, lucrul în cel mai inocent caz apare ca grotesc, în cel mai rău, de un ridicol tragic. E un fake moral absolut.
       Falsul stă pe două presupoziţii morale falacioase: că istoria s-ar putea vreodată repeta (şi deci noi suntem datori să prevenim asta, ‘învăţând din istorie’ – în fapt, cuvinte mai stupide nu au existat vreodată) şi că vina ori statutul de victimă se transmit filogenetic.
       De ce ridicăm în general monumente? Întrebarea e simplă. În ce priveşte muzeele, ştii că ele există pentru a ilustra timid cum au stat cândva lucrurile. Dar un monument, o placă, o stelă sunt ceva în plus. Sunt factualitate plus morală. Fapt nud – aici au murit 132 de oameni – plus inducţie a unei idei de tip moral: nu-i uitaţi. Cu sensul implicit: fiţi demni de ei, răzbunaţi-i. Un monument public e o cerere simbolică de răzbunare şi de emulare a sacrificiului, adresată generaţiilor următoare, şi o menţinere vie a necesităţii ei. Chiar dacă nu va fi urmată niciodată, ăsta e sensul intrinsec, intenţionalitatea unui monument. El nu e niciodată doar amintire, marcaj muzeal. Regimurile naţionaliste le-au folosit din plin, punctând naţiunile cu monumente în marmură ale sacrificiului, borne ale tuturor bătăliilor etc., pentru a întreţine vie pasiunea urii, a distincţiei exclusive, teritorializarea, întreaga subtilitate a memoriei otrăvite.
       Au murit colosal de mulţi români în Primul război. Dacă treci prin ţară cu o maşină, luând-o în orice direcţie, te înspăimânţi. Nu există comună rurală sau sat în care să nu dai de un monument. Cu zeci, sute de nume, liste nominale interminabile trecute pe stela funerară. În oricare cătun ajungi, ţi se va indica prompt monumentul locului. Cele din al Doilea război au venit să se adauge. Sute de mii de victime, lângă sute de mii.
       Muzeele sunt istorie, monumentul e totdeauna politică.
       Din analiza demersului memorial ştim până acum limpede un singur lucru, prin mijlocirea simultan a experienţei şi a logicii: nu se termină. Nu se termină niciodată. Nu există ispăşire posibilă. Generaţiile noi se simt şi mai vinovate. Cele care le urmează, şi mai vinovate încă. Nimic nu se aranjează în fapt. Rana, zgândărită ca să supureze pe mai departe, se adânceşte constant şi intri în patologia memoriei.
       Rezultă două tabere: cea a stăpânilor morali (fără vreun merit) şi cea a sclavilor morali (fără vreo vină), care se vor biciui şi vor îndura, la nesfârşit, reenactment-ul, fără îndreptăţire sau delegare, într-un proces absurd, etic nedemn, de o patologie anacronică grotescă.
       Suntem generaţii sclifosite, în fond. Născute în puf, norocoase istoric cât toate celelalte la un loc, fără vreun război proaspăt pe teritoriul Europei, retrăim prin delegaţie cataclismele antecesorilor. 70 de ani de pace, în care să vorbeşti doar de crize financiare şi şomaj, pot fi un plictis groaznic. Proiectăm Eichmann-i închipuiţi în bieţi paznici de lagăr, nonagenari. Aflăm unde locuiesc, le desenăm svastika pe peretele casei, creăm cu ei reportaje de televiziune, pândindu-le silueta încovoiată sinistru când ne deschid uşa. Copy-paste, ne batem cu ‘comunismul’. În fundal cu imagini de epocă, lagăre şi sârmă ghimpată, distribuim cu arătătorul culpe, scriem cărţi, facem articole. Din când în când vedem câte un film cu nazişti. Fiorul vină-acuză ne procură o plăcere greu disimulată. Vizibil, nu şi cel al jenei, constrângerea elementară a ridicolului.
       Epoca nu are o dramă. Foarte bine. E dreptul ei să împrumute din altă parte una. Dacă se poate, totuşi, să nu uzeze de cuvinte mari. Să scruteze, din când în când, camera care focalizează pe săbiile de lemn.
       Mitterrand a simţit-o, dispreţul lui era justificat. Presimţea oare că vom intra într-o epocă a infantilismului?

Anunțuri

~ de soirs pe 21 Octombrie 2015.

Un răspuns to “~”

  1. Vinovăția colectivă este o temă delicată. Obiectiv vorbind, orice persoană care exercită o formă a puterii – politică, economică, mediatică, spirituală – are, în mod corespunzător nivelului ierarhic, o anumită responsabilitate. De asemenea, există o răspundere și a acelora care, prin tăcere, consimt la săvârșirea contravențiilor, a infracțiunilor sau a lucrurilor imorale nonamendabile juridic. Dar această vinovăție, individuală sau difuz-controversat colectivă nu are sens, cu adevărat, decât într-o paradigmă religioasă, non-secularistă, fiindcă strict juridic este practic imposibil să generalizezi ,,asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni” la grupuri umane care, având o identitate comună, sunt automat discriminate. Dacă admitem temeiul religios al moralității, orice încălcare a principiilor de conviețuire din partea unui ins care asumă identitatea religioasă respectivă reprezintă, de fapt, o îndepărtare voluntară a persoanei respective de identitatea pe care, astfel, o batjocorește, mai mult sau mai puțin, fiind un apostat in nuce. Dacă, în fine, pornim de la o viziune agnostică, rezultă că vina devine relativă, ținând de subiectivitatea și lipsa de educație a indivizilor implicați. În ultimă instanță, coruptibilitatea structurală a oamenilor, Căderea părinților Adam și Eva explică, fără să justifice, gestiunea vinovată și deficitară a liberului arbitru.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s