~

       Ştiu că Zizek vrea radicalizarea existenţialului proletar dincolo de Marx, o concepţie un pic mai radicală a subiectului proletar, dincolo de cogito-ul cartesian, ca expresie subiectivă a angajării revoluţionare. E foarte ok, Marx îţi dă numai premise, nu trebuie să mergi mai departe cu el când îţi propune soluţii; din Capitalul, iei  critica economiei politice; cum trece la ideologie închizi cartea. Natura proiectului revoluţionar e însă ambiguă. Fiindcă nu vezi nicăieri răspunsul la întrebarea: este revoluţia un obiect realizabil? Sau – aşa cum crede Badiou – doar o ‘ipoteză’, un concept fără conţinut real, care ne foloseşte numai la construirea unei rezistenţe radicale la instituţiile dominante. Atunci pleci acasă. Nu poţi să-ţi angajezi viaţa… De fapt, simplu spus, figura revoluţionarului nu mai e posibilă, astfel. Dacă tot ce facem e un balet în care ameninţi permanent cu ceva imposibil şi niciodată tangibil, mai bine tăcerea. Măcar Fanon, care spunea că rebeliunea are valoare intrinsecă (subiectul colonial îşi afirmă identitatea), o subsuma obiectivului independenţei naţionale prin Africa, era ceva cu sens istoric. Dar să pretinzi că te revolţi pentru că te revolţi, fiindcă oricum revoluţia nu vine şi redempţiunea contra statu quo-ului nu e posibilă e nebunie pură. A spune că violenţa revoluţionară are valoare intrinsecă, aşa ceva nu e nici în Marx, nici în Lenin măcar. E estetică existenţială: să fim violenţi pentru că violenţa e frumoasă (‘divină’ – W. Benjamin) şi revoluţia frumoasă. Prea bine, treci atunci la social-democraţi, care şi ei se mulţumesc cu fundătura ‘ameliorărilor’, ai aceleaşi rezultate minus iluzia. Dacă revoluţionarul e doar un artist şi revolta doar o estetică, ea e un demers parodic.
       Să scrii 60 de cărţi ca să ajungi la asta.

       Cu câteva zile în urmă, retrospectivă Pivot – 20-30 de emisiuni mai semnificative. Uluit de contingentul redutabil care putea să existe atunci. Nu doar prin noutatea formei, dar realmente prin conţinut – Bukovsky, Soljeniţân, Nabokov etc. A existat o perioadă, să zicem anii ’50-90, în care numărul şi calitatea scriitorilor au fost, cel puţin în Europa, fără precedent. Nu vom mai întâlni niciodată aşa ceva, pe un concentrat de timp atât de îngust. Nu doar că scriitorii de azi sunt umbra celor de atunci, ceva între epigoni şi mediocri cu craftsmanship. Dar dacă, aşa cum bănuiau Martin Amis şi Zadie Smith, literatura mai are cam 40 de ani, două generaţii, până să crape, ieşind complet din centrul de interes general pop pentru a intra într-o nişă minusculă, ca filatelia, am asistat în ultimul secol la cântecul de lebădă al unei imense vieţi literare europene a cuvântului. O să regretăm aceste timpuri, o să le regretăm enorm. Cum însă nu poţi pierde decât ceea ce ai avut, cei care nu le-au trăit nu vor simţi nicio clipă că lumea lor a pierdut ceva.

       R.C., 85 de ani. Christ.

       Freud – zece mii de scrisori… Dintre artele defuncte, măcar una care şi-a meritat un pic soarta.

       Ph. Sollers: Cred că nefericirea e un defect.
       Rep.: Ceea ce spuneţi e îngrozitor.
       Ph.S.: Da, îngrozitor.

       Moartea lui André Glucksmann.
       Bizar, cât de bizar parcursul acestor oameni; de la maoism la ‘împăcarea’ lui Sartre şi Aron, până la un atlantism jenant, de midinetă (Reagan…). Farmecul minţii lor, ‘indignarea’ nejucată. Le datorăm destul, în Est, acestor ‘noi filozofi’ pe care toată lumea se grăbea să-i ironizeze din vârful buzelor. Nimeni nu ne-ar fi luat apărarea dacă n-ar fi fost breşa creată în Franţa de ei. Se ştie puţin că, în anii grei, în Occident ne-a apărat numai stânga, că Monica Lovinescu şi ceilalţi colaborau, din întreg spectrul francez, doar cu stânga  – singurii care semnau petiţii şi apăreau la manifestaţii -, în vreme ce Ceauşescu era total susţinut de dreapta – pentru stabilitate – şi a avut până la sfârşit pagini acomodante în Le Figaro. Tot ce e azi ‘dreapta’ ex-disidentă, închipuit anticomunistă şi moralistă în Valahia a răzbătut, înainte de ’89, cu unicul ajutor al stângii occidentale). Mai apoi… Un fiu dezolant imbecil politic – categoria stângii ‘liberale’ – şi cărţi nesigure, cu temă aleatorie, ‘subţirele’ cum ar zice Cioran. Nu va rămâne nimic. Figura lui ataşantă, stranie, tulburătoare. Apariţiile lui spectrale, din altă lume; surâsul lui.

       Pe drum, mă gândeam cât sunt de melancolice aceste nenorocite de străzi.

IMG_20151109_180004

Anunțuri

~ de soirs pe 10 Noiembrie 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s