~

       Ştiam că Eugene Thacker e un tip cu trăsături vag asiatice, care-l tot prefaţează pe Cioran în America (The trouble with being born, The temptation to exist, Anathemas and admirations, etc.).
thacker       A scris In the dust of this planet, carte în jargon filo pe care n-o citea nimeni. Până când scenaristul din True detective recunoaşte că s-a inspirat, printre alţi autori, şi din el. Un artist face apoi o expoziţie în care apărea şi coperta cărţii lui (pentru titlul socotit de impact). A început să iasă o întreaga linie de modă, tricouri şi geci etc. cu titlul cărţii… Purtate de ‘vedete’, încep să apară în videoclipuri. Deodată, cartea pe care n-o citea nimeni, o mică ontologie sceptic-nihilistă, e cea mai hip a momentului.

       Ce înseamnă, filozofic şi practic, nihilismul în pop culture de azi? Că în cultura recentă, să zicem din ultimul deceniu, avem deodată cărţi şi filme şi documentare şi naraţiuni în care eroii încep prin a fi într-un loc solid unde cred că ştiu ce au de făcut, pentru a sfârşi sistematic prin a nu mai fi siguri, sau prin a nu mai şti nimic. Mişcarea inversă happy end-ului. E un flou în care se încheie toate cărţile, toate scenariile (drapate secund în poveste de dragoste sau anchetă policier pentru a prinde o fărâmă de sens). Acest parcurs, de la bulevardele sensului la alei înguste şi fundături totale, de la certitudine luminoasă la derivă şi vid, e sistematic în naraţiunile din ultima vreme. Habar n-am ce-o fi cu noi sau de ce apare acum. Lucrurile nu mai ies. Nu mai înţelegem lumea cum o vedeau antecesorii. Dar nu: să spui asta încă nu înseamnă nimic. Nu mai vedem peste tot în faţă sensul, vreun sens, orice sens. Asta e cu adevărat nou.
       Absenţa unei ordini intrinseci e percepută pentru prima oară, în artă, ca evidentă şi apăsătoare. (Până acum era contestat doar sensul istoric, deci era cineva vinovat, desemnabil.) Senzaţia că lucrurile ar putea să nu mai aibă, de fapt, un scop – că trebuie să ne gândim la noi şi la lume ca la un nonsens, ca la o apariţie arbitrară, un accident oarecare – e, difuz, generală. Se diluează în masă, în cel mai mare număr.
       Lărgind, am parcurs în realitate până acum doar două istorii, stadii sau secvenţe distincte ale umanului. Cea teologic-metafizică (cum i-ar spune Comte), ‘dinaintea erei noastre’, epocă durând până mai ieri, când oamenii încă imaginau un sens obiectiv şi inventau în prodigiu, epocă după epocă, religii şi sisteme de idei aplicate – istorie începută în neolitic şi sfârşită, în general, acum 100 de ani, cu măcelul Primului război, şi definitiv după încheierea Războiul rece. Şi epoca stadiului istoric real, văduvit de transcendent: ‘era noastră’. Cea în care începem, tot mai mult, să ne dăm seama că nu vom mai semăna întru nimic cu iluzia înaintaşilor noştri. Poate că, într-o zi, istoria va fi împărţită aşa şi în manuale: ‘Până la anno domini 1990’; partea a doua: ‘După’. După un creştinism pe sfârşite – agonie anunţată chiar de adepţi -, religiile retardatare forţează un avans în gol, iar ideologiile mari s-au stins într-un haos indescifrabil. Existenţa nu mai primeşte un sens istoric, el nici măcar nu mai e predat la şcoală, nu mai există în fabulele părinţilor; cosmosul, unul obiectiv. Prin absenţa fundamentului general determinat, epoca nu poate fi comparată cu nicio alta.
       Nu ştiu dacă ar trebui să fim fericiţi, dar trăim asta.

       Thacker făcea un seminar în New York alături de un tip, Simon Critchley, când a observat de la o vreme un fenomen straniu. Era ceva despre misticism, misticii alexandrini din sec. IV, nu ştiu ce, fuga în deşert şi excesele corpului mortificat etc., subiect cu totul de nişă, plicticos şi cu cincisprezece rătăciţi în sală.
       Auditoriul, deodată, era hipnotizat. Atent la fiecare cuvânt. Privirile lor trădau o nevoie profundă care le era vizibil, atunci, satisfăcută. Lumea părinţilor lor avusese sens. Era morbidă, dar simplă: două blocuri, sovietic şi occidental, războaie prin intermediari (Vietnam), totul dual şi simplu. (Moraliştii post-‘sovietologi’ suspină şi azi după simplismul acelei lumi binare pre-1989, încercând patetic să împingă categoriile politice înapoi în trama acelui univers condiţional.) Aveai pe cine arunca vina. Erau fie unii, fie alţii. Azi, universul se complică, se însingurează, iar ei, tinerii, o simt. Exemplul acelor mistici, care au părăsit prospera şi decadenta Alexandrie pentru a-şi sfâşia sinele în neant, îi tulbură, îi interoghează. Pe cine să arunci azi vina pentru lumea din jur, pentru realitatea ‘no future’, pentru nonsensul zilelor? Pe încălzirea globală?…
       Într-un recent sondaj Wall Street Journal, 76% dintre adulţi nu cred că viitorul ar fi mai luminos decât trecutul. Exact acel trecut, cu Hitler şi compania. Oricare trecut.

       Naraţiunile noi arată diferit de la o vreme; puţini au înregistrat fenomenul. Tendinţa e să compari totul cu o ‘criză’, cu ceva epoci de traumă şi anxietate din trecut, ca să nu validezi forţa noutăţii; recurs la familiar şi la categoriile sigure. În realitate, noutatea e evidentă; apăsătoare. Mai mult decât o nouă estetică.

Anunțuri

~ de soirs pe 16 Noiembrie 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s