~

       S.: ‘Suntem în război? Nu sunt de acord. Ce înseamnă război?’.
       Ar putea continua: ce înseamnă Suntem? dar Noi? ce înseamnă limba în care spunem ‘suntem’ şi ‘noi’? ce înseamnă Spunem? ce înseamnă Înseamnă?
       Exact genul de sofistică dezintegrantă, de cabinet, care distruge, laminează gândirea critică pretinzând că analizează fundamentele unui enunţ descriptiv sau conceptual. Dacă vrei să faci praf orice, începi cu şirul de ‘ce înseamnă’. Obţii derută, efect retoric, admiraţie precaută în grupul de afini, şi pe final neîncredere. O poţi face o singură dată, după care nu mai eşti invitat la petrecere.
       Martin Amis: ‘Cred că avea dreptate un supravieţuitor din Paris, care remarca: Aceşti oameni urăsc fericirea’.
       Attali: ‘Nu ne simţim ameninţaţi, deşi suntem, evident, ameninţaţi. Absenţa sentimentului că eşti ameninţat e prima etapă a declinului unei ţări. Când o ţară nu se simte ameninţată, a început să decadă. Deci trebuie regăsit sentimentul ameninţării’.
       Here we go.

       …Nu a fost atacat ‘Occidentul’. Nu armate, graniţe. Au fost ucişi 130 de civili nevinovaţi, de pe străzile oraşului Paris.
       Uimitor cât de puternică e atracţia spre sofism, truc, piruetă. De data asta, au fost civili tineri, ascultând muzică ori întorşi de la muncă sau cursuri, obosiţi, care beau o cafea pe terasă. Nici măcar nu poţi spune, ca la Charlie, că se justifica eventual fiindcă atacaseră nu ştiu ce ‘profet’ prin nu ştiu ce caricaturi etc. Aceştia erau civili complet nevinovaţi, ţintiţi aleatoriu, câţiva arabo-musulmani, câţiva negri, în majoritate tineri albi bobos (burghez-boemi), din clasa mijlocie, care sunt 80% antirasişti şi pro-palestinieni. Nicio apropiere posibilă de umbra unei păreri a unei amintiri a unei idei de justificare. Catastrofa a fost pură.
       De aceea va fi grav, de acum. Îţi anulează orice urmă de scuză pe care tu însuţi ai vrea să le-o găseşti. Din oportunism sau pentru a avea pace, pentru a te întoarce seara liniştit acasă, fiindcă eşti puţin laş, înainte de a fi curajos, şi pentru că nu suporţi în general să se tot vorbească de război. Ai vrea să le găseşti o scuză – poate se aplatizează, poate se termină, se stinge cumva. Nu mai poţi. Nu poţi să fii un impresar al crimei, am ieşit din epoca scuzei. E grav ce s-a întâmplat dintr-un singur motiv: pentru că acum nu ţi se mai lasă alegere. S-a terminat. Se vor scoate jocuri video cu străzile Parisului, ale Barcelonei, cu staţii de metrou, şi tu va trebui să omori cât mai mulţi oameni, primind puncte. In any book, ce s-a petrecut marchează o cezură radicală, o turnură în melancolia, în isteria timpului. Te gândeşti la filmele care se vor face, la romane; la un anumit sfârşit al poveştii umaniste. Câte posibilităţi. Orizontul se înnegurează, spre violet.
       Mă gândesc la francezii din ’40, când erau atacaţi. Unii dintre ei îşi vor fi spus, intraţi în tremur tranzacţional ori într-un pacifism fără inimă, de infamie sau frică: oare nu ne putem totuşi înţelege cu nemţii? Chiar nu se poate face ceva? Întotdeauna se poate face ceva, există alegere. Războiul e al testiculelor, diplomaţia e a creierului. În afara războaielor de apărare, desigur, singurele justificate, unde ar exista altă repartiţie a organelor, dar… Poate o mică înţelegere… Un popor aşa de civilizat, poporul german, popor al culturii, sunt totuşi vecinii noştri. La anul mă însor, aş vrea şi eu să am o viaţă. E antropologic şi e normal.
       Toată lumea ar vrea să aibă o viaţă. Sunt clipe când ieşirea e închisă.

Anunțuri

~ de soirs pe 27 Noiembrie 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s