~

       Crezusem că moda ţinutelor şi bărbilor neglijente e o imitatio a lumii musulmane, sau în general a Sudului. Eşarfe palestiniene în jurul gâtului etc., totul părea să ducă într-acolo. Nu mai sunt azi atât de sigur. Cred că ceea ce e imitat inconştient, de fapt, e figura paradigmatică a omului străzii, proletarul ultim, homeless-ul aflat în mizerie

hipstercouple

totală. Când te uiţi la un ‘hipster’, ce frapează, în afara hainelor impecabil de noi, e faptul că ar putea cerşi la colţ de stradă oricând. Barba, coafura căutat neglijentă, haina cu două numere mai mică, tip Charlot. Niciun hipster autentic nu se poate opri pe o bordură dacă e puţin obosit, monedele ar zbura imediat în direcţia sa.
       Dacă toate modele ‘revin’, cel puţin asta n-a mai existat niciodată. În toată istoria costumului, în niciun secol. (De altfel, păturile înstărite – unice autoare de fashion – n-au imitat niciodată pe cineva mai prejos de ele pe scara socială, iar variaţiunile ‘etno’ n-au fost decât patch-uri exotice.)
       Ce fel de omagiu bizar e acesta adus sărăciei ultime, mizeriei, de către clasa de mijloc şi superioară? Atestarea imconştientă a unei vinovăţii? Simplă perioadă de indigenţă creativă, în care îţi iei modelul de unde poţi?

       Mi s-a părut mereu o eroare, în sloganul Occupy, acel ‘noi suntem cei 99%’. Raportul corect, de fapt, nu e niciodată acesta. Abia dacă suntem 70 sau 60% – fiindcă e nevoie să precizăm. Proporţia rămâne cam de 30-40% bogaţi, foarte bogaţi şi obscen de bogaţi – la 70-60% săraci şi foarte. Nu există doar miliardari, 1%, pe lume. Clasa de mijloc ‘superioară’ – acel upper middle class – e peste tot şi îşi apără calm interesele. Doar milionarii sunt 10 (zece) milioane în Statele Unite, cu 200.000 de iahturi la docuri… Tot plimbând pe la manifestaţii odrasle de bogaţi în tricouri cool, în anii aceştia, le-am făcut cadou iluzia subversiunii, a situării în tabăra socialmente şi istoric ‘bună’. Când interoghezi un bogat, mult mai des acesta e azi de ‘stânga’, feminist, pro-palestinian ş.a.m.d. decât contrariul. Atâta doar că papa a construit o aripă nouă la colegiu pentru a-i plăti şcoala exclusivistă, maşina sport îl aşteaptă două străzi mai încolo, startul său în viaţă nu se va compara niciodată cu al vreunuia dintre cei în numele cărora militează, iar mâine va primi moştenirea pentru prezervarea şi perpetuarea obiectivă a căreia va vota dreapta republicană.
       Le-am creat acestor oameni iluzii suficient de stranii, în ultimul deceniu – ei ne-au creat la schimb iluzia ‘lărgirii bazei’ militante -, pentru a nu te întreba dacă în final nu vom plăti pentru asta. În avatarurile de azi ale mişcărilor feministe, de pildă, e frapant că progenitura burgheză domină masiv şi aproape exclusiv. N-aş spune că au făcut praf mişcarea, una dintre cele mai importante, însă nu sunt departe. Fete burgheze, albe, privilegiate total, urmând şcoli bune, pianul, balet, echitaţie, limbi străine etc. dar târând după ele tot timpul remuşcarea pentru avantajele permanente, au aflat subit că există, totuşi, o tabără, una singură, pe lume, unde pot fi victime, unde pot accede cu adevărat la promoţiunea morală şi de status a victimei – sunt femei. Deodată, aveau leacul pentru remuşcarea socială apăsătoare, pentru statutul care urma să le fie reproşat cândva. Îşi puteau cumpăra o conştiinţă de victimă şi puteau renaşte identitar din ea, aşa cum părinţii le cumpăraseră un ponei în copilărie. A fost salvarea lor, dar mă întreb dacă nu am greşit creând acest spaţiu al iluziei luptei de emancipare în afara vechii conştiinţe de clasă, despre care abia dacă mai pomeneşte, azi, cineva.
       Rezultatul: tot ce ating aceşti oameni se usucă. Indiferent de cauza la care se înhamă, o impun prin acelaşi comportament de clasă, aceeaşi relaţie condescendentă, dispreţuitoare şi violent burgheză pe care o obiectivau acasă adresându-se menajerei, bonei, servitoarei, profei de pian sau vecinului sărac care a păşit din greşeală pe proprietate. Analizândbourgeoisfeminist mişcările feministe, în general de colegiu – ‘social justice warriors’ etc. – de pe reţelele sociale, de pildă, e greu să nu observi că au făcut din ele o glumă. Feminismul acestora ‘de a treia generaţie’, un soi de ‘sex war’ monodeterminist old school, de anii ’40, e un regres total (nu doar că n-au auzit de Judith Butler sau gender studies, dar fie şi cineva ca Beauvoir le depăşeşte cu un secol), el se reduce la un soi de hărţuială media şi profesională isterică, o reglare de conturi amestecând anacronic ameninţări şi proiecte bizare de cenzură, intelectual limitate sau puerile, nepropunând în schimb nicio producţie teoretică şi obţinând de facto o împotmolire a mişcării.
       Militanţii socio-politici din clasa de mijloc sunt o bizarerie de acelaşi tip. Diverşi burghezi cunsecade şi fii de milionari umplu amfiteatre la conferinţe, în tricouri roşii, fac vizite în Gaza şi West Bank pentru a se filma legaţi cu lanţuri, sau pentru a desena graffiti placide pe ziduri ale ruşinii. E minunat că îşi cumpără o conştiinţă. Ceva începe însă să arate straniu, şi mă întreb dacă prin această grefă socială, prelungită, nu vom plăti, într-o zi, cu compromiterea militantismului de emancipare în sine.
       
       Feminismul sau militantismul social de acest tip nu transcend, în realitate, raporturile de clasă. La un recent marş de protest dintr-un sonmillionairecolegiu, presa americană a descoperit că unul dintre manifestanţii antirasişti, de culoare, cel mai activ cu portavocea din grup, era fiul unui milionar local… Acest militant pentru drepturile negrilor din suburbii era înduioşător. Doar că între un negru milionar şi un alb milionar nu există nicio discriminare, cei doi sunt perfect egali, frecventează aceeaşi societate şi sunt buni prieteni în cluburile de golf şi iahting, cu copiii la aceleaşi şcoli private. O feministă burgheză întreţinută, pe de o parte, şi o casieră, o femeie de menaj sau o muncitoare la bandă, pe de alta, nu au în realitate mare lucru în comun. Emanciparea primeia a trecut prin depăşirea imperativului de producţie şi a condiţiei de salariat, căci statutul de femeie întreţinută e un lux, o aspiraţie imposibilă pentru femeile din păturile populare. Burgheza emancipată – ori mic-burgheza aspirantă la asta – vrea doar să scape de plictis, sublimându-l în artă etc. Ea nu cunoaşte dubla alienare a sexului şi a muncii. Nu ştie ce înseamnă să primească o palmă grea, ajunsă acasă, pentru că n-a pus suficient de repede masa dinaintea corespondentului conjugal şi a celor patru copii, care, prin compulsie la repetiţie, îşi vor pălmui la rândul lor mai târziu consoartele. În schimb, buna burgheză îl poate umili oricând pe măturătorul bărbat, rural sau imigrant, care îi face cumpărăturile sau îi îngrijeşte grădina. Condiţia ei nu are nevoie să fie egală cu a majorităţii bărbaţilor, ea e intrinsec superioară.
       
       Nu am uitat oare prea repede condiţia de clasă, crezând că a căzut odată cu comunismul orice referire legitimă la ea? Şi totuşi un bogat se prevalează, o revendică senin, creează reţele eficiente între ai săi, asumând-o de plano. Ţi se repetă, de pildă, că există şi bogaţi ‘buni’, militanţi de stânga – la noi, exemplul clasic livrat e cel istoric al lui Scarlat Callimachi, poreclit ‘prinţul roşu’ – atâţia oameni care au ajutat mişcările sociale prin acţiunile sau donaţiile lor generoase. Minunat. Ar exista însă o cale şi mai simplă de a dovedi-o: renunţarea la totalitatea averii – o donaţie oarecare – şi intrarea în condiţia celor pentru care presupun că luptă. Este exact calea pe care, în mod miraculos, nu au urmat-o niciodată. S-a auzit de miliardari excentrici care duc un trai modest, într-un apartament, şi au un ceas de 50 de dolari la mână, aruncând în stânga şi-n dreapta cu proiecte filantropice. Dar niciodată despre asceza supremă, monastică, a renunţării – care înseamnă, în fapt, privarea moştenitorilor de dreptul lor. E marele pas pe care nu mai pot să-l facă, aceşti visători. În realitate, deosebirea între un bogat şi un sărac e una singură: primul poate alege să devină oricând sărac, în mod voluntar, intrând în condiţia celuilalt, în vreme ce acesta din urmă nu are alegere şi o locuieşte în permanenţă. E disimetria de alegere a condiţiei sociale; una asemănătoare disimetriei ontologice între cel care, în viaţă fiind, poate alege oricând moartea, în vreme ce procesul invers e de negândit. O simplă renunţare volitivă, generoasă, i-ar evacua integral din categorie…
       Minunată pleiada tuturor acestor filantropi de cafenea, a claselor de mijloc intrate în angajament politic din remuşcare, prin colegii, ecologişti reciclând materiale şi combătând sexismul, în era reţelelor sociale şi a narcisismului. Aparent, îţi spui că luptele au nevoie de soldaţi şi nu e cazul să facem mofturi. În mod inexplicabil, nu reuşesc să fie prea convingători. Există o condiţionare socială, un tropism pe care îl constaţi, resemnat. În fapt, ce se schimbă? Ei se perpetuează; ceilalţi, la fel. Ei sunt în mimetism, ‘rebeli’ coregrafic (cu ‘tatuaje’, ‘muzică rock’ etc.), dar nu subversivi; niciodată subversivi pentru societate. Din ce motiv le oferim această cauţiune morală, care-i face să le arate cu mândrie nepoţilor albumele foto cu tinereţea lor rebelă, când erau vegani şi ecolo, în timp ce-şi încălzesc picioarele la focul din şemineul de marmură al salonului? Francezii numesc asta a avea ‘şi untul, şi banii de unt’ (mai prozaic, folclorul valah spune ‘a fi şi cu slănina în pod, şi cu buzele unse’). De ce cauţionăm acest hybris, această comedie existenţială recentă a bogaţilor, lăsându-i să ocupe perimetrul protestului social pentru a-şi coregrafia o bună conştiinţă? – În pofida agitaţiei, totul rămâne convenabil la fel; sistemul a păstrat raportul de 30-70 pe toate meridianele, în toate epocile şi societăţile, cu minime variaţii. Ar fi meschin şi neonest să nu o vezi: paritatea bărbat-femeie, alb-negru, israelian-palestinian depind masiv de împrejurarea că sunt rentieri, funcţionari sau şomeri fără speranţă, şi ascund de fapt paritatea imposibilă bogat-sărac, mult mai banală şi mai veche.
       Nu e neapărat nevoie să o aminteşti. Structurile care-i permit societăţii să funcţioneze sunt aceleaşi. Dă-i 100 de ani şi, sistematic, indiferent de epocă, se va sedimenta repartiţia 30-70, formându-se structurile piramidale de putere; există cei din vârf – şi există ceilalţi. Poţi ieşi din sărăcie, individual; doar că cei 70%, grosul, nu pot nimic în structura sistemică; pentru ei nu există niciodată iluzia afabulatorie a societăţii meritului. Oricâţi ar scăpa din condiţie, ceilalţi rămân constant aceiaşi.
       Fiii celor 30%, care militează azi în numele lor? E poate cazul să fim precauţi, înainte ca aceşti răsfâţaţi de clasă mijlocie să compromită în cabotinaj toate luptele cu care au atingere.

Anunțuri

~ de soirs pe 29 Noiembrie 2015.

8 răspunsuri to “~”

  1. Remarc o tendință asemănătoare și în design-ul obiectelor. Corpuri de mobilier noi, dar vopsite cu patină, aspectul de vechi pus cu intenție, folosirea elementelor reciclate, lămpi construite din țevi de instalații sanitare, vândute însă cu peste 200 de dolari bucata etc. O antichizare a spațiului proxim, pereți scorojiți care-și pierd aura de autenticitate prin lacul ăla oribil tras peste cărămidă, prin aspectul „căutat”. O lume care se naște deja cu riduri.

  2. A existat un moment istoric al conversiunii fortate a claselor de mijloc/de sus in pauperi material – anii 50. Privit in afara comentariului moralist post 89′, experimentul a fost unul interesant. In primul rand, etosul burgheziei impinsa in indigenta si sub amenintarea disparitiei fizice a fost foarte diferit de reactia unui proletar in aceleasi circumstante.

    Imi vine in minte (ma indoiesc ca faptele sunt pur anecdotice) spectacolul de opera dat de ofiterii romani intr-un lagar rusesc (Oranki parca) dupa un libret ad-hoc compus de Radu Marculescu pornind de la operele lui Mozart. Vorbim despre o mana de oameni subnutriti, brutalizati (ulterior aveau sa faca o greva a foamei en-masse) si fara vreun proiect existential pe termen lung (oarecum perspectiva proletarului lipsit de securitatea ‘carierei’).

    Istoria burgheziei incarcerate si desproprietarite a anilor 50′ ar putea sugera existenta unor calitati non pecuniare ale claselor de mijloc. Calitati care in Romania de exemplu au justificat si revirimentul categoriei in anii 60 (un personaj al Gabrielei Adamesteanu din dimineata pierduta, un marunt avocat interbelic incarcerat in anii 50 ca victima colaterala a terorii reusise sa obtina o pensie in anii 70, situatia era similara si pentru o parte a intelighentiei – Noica, Paleologu nu au fost exterminati in inchisori).

  3. Si mai exista un aspect cumva ignorat de textul dumneavoastra: esafodajul intelectual al stangii, al oricarei retorici anti-burgheze, provine aproape exclusiv de la clasele de mijloc. Privesc in urma oricat de mult si imi este imposibil sa identific un singur teoretician relevant al stangii provenit din clasele de jos: accept ca in epoca un Saint Simon sau un Cabet nu puteau veni decat din randul populatiei alfabetizate, deci inevitabil din randul burgheziei/aristocratiei. Insa Marx/Engels/Lenin/Trotsky erau burghezi pana in varful unghiilor.
    Sigur, se pot cita Mao Zedong sau Nicolae Ceausescu. Insa nu cred ca stanga revendica sau cautioneaza aceasta categorie (iar influxul de cadre cu origini proletare in guvernele revolutionare a produs in genere acest tip de figuri).

    • Da, întemeietorii teoriilor sociale sunt în majoritate burghezi sau aristocraţi, speram că obiecţia, un pic cam la îndemână, n-o va folosi nimeni. Marx, Beauvoir et Co. au avut producţie teoretică, au contribuit la arhitectura conceptuală, nu au aterizat acolo să-şi cumpere o conştiinţă. Nu cred că vă scapă diferenţa între angajare şi angajare-pretext.
      Ar putea totuşi să-şi caute pansamentul şi penitenţa în altă parte, să-şi inventeze o altă coregrafie victimară pentru a-şi spăla conştiinţele, înainte de a se întoarce în puf. Asta e tot. De pildă, să meargă la psihanalist. În sterilitatea lor isterică sau puerilă, distrug tot ce ating, şi vor compromite aceste lupte. Ei nu sunt niciodată subversivi, înţelegeţi desigur această dramă, sunt acolo pentru un selfie existenţial. N-aş vrea să repet ce am spus în text, totuşi. E o scenografie, o coregrafie a rebelului – iar la 30 de ani te întorci în sistem pentru a-l moşteni pe papa. Totul se perpetuează, şi în plus ai rămas cu un album foto şi o conştiinţă.
      Really.

  4. Nu sunt sigur ca motivatiile tipului uman pe care-l descrieti au legatura cu constiinta. Poate doar cu constiinta vidului. Banuiesc ca exista o penurie de sens in propria clasa, care impinge progenitura neo-burgheza catre impostura pe care o identificati (in locul asumarii propriei conditii).

    Personal cred ca problema vine din ignoranta culturala a neo-burghezului, care s-a indepartat de naratiunile din care isi deriva in mod traditional continuturile (canonul Greco-latin, crestinismul, great books of the western world etc..) si recurge la miscarile anti-sistem pentru a-si da un continut. E mai facil asa. Majoritatea lor par oricum mediocri, unii chiar natangi de-a dreptul, asa incat nu observa contradictia inerenta dintre propria conditie si cauza pe care pretend ca o asuma.

    Insa nu ar fi putut sa se lafaie cu falsul lor pe campul de bataie al diverselor antagonisme sociale daca actorii autentici ai luptei ar fi fost acolo, vreau sa spun altfel decat o masa muta de suferinta. Nu cred ca li s-a `permis` (si aici este singurul punct cu care nu sunt de accord din textul dumneavoastra) sa fie acolo de catre cineva. Pentru simplul fapt ca acel cineva nu stie ca exista.

    Nu cunosc proletariatul American insa am o oarecare familiaritate cu ceea ce s-ar putea numi proletariatul romanesc, adica fostii muncitori din industrie si din agricultura colectivizata si urmasii lor. Obiectivul lor este acumularea, solidaritatea inexistenta dincolo de clan. Ascultati-le muzica daca nu ma credeti, nu veti gasi o umbra de subversiune. Cum ar putea acest `cineva` sa articuleze o pozitie ideologica in mod coerent ?

    Privind de foarte sus peisajul are tonurile unei comedii – burghezi care aspira la demnitatea militantului social si pauperi care fantazmeaza la opulenta burgheza. Evident nimeni nu se schimba in the process. Trebuie sa recunoasteti, sunt vremuri interesante.

    • Insa nu ar fi putut sa se lafaie cu falsul lor pe campul de bataie al diverselor antagonisme sociale daca actorii autentici ai luptei ar fi fost acolo

      Exact.

      Nu cred ca li s-a `permis` (si aici este singurul punct cu care nu sunt de accord din textul dumneavoastra) sa fie acolo de catre cineva.

      Ba da, nu există obiecţii de clasă la implicarea lor masivă, în fapt aproape exclusivă, nu există o minimă raţionalizare a problematicii, o analitică minimă a imposturii, interogaţii sau măcar ironii. E silence radio totală. Ceea ce îmi spune că ei sunt de fapt în şa, că e propriul lor spectacol.

      am o oarecare familiaritate cu ceea ce s-ar putea numi proletariatul romanesc, adica fostii muncitori din industrie si din agricultura colectivizata si urmasii lor. Obiectivul lor este acumularea, solidaritatea inexistenta dincolo de clan. Ascultati-le muzica daca nu ma credeti, nu veti gasi o umbra de subversiune.

      Alienarea lucrătorului valah post-89, declasarea, regresul şi metamorfozele lui, atragerea lui, ca pilitura de fier, către dreapta cu temele naţionaliste, populiste şi biologiste, pierderea conştiinţei lui sociale sunt un subiect cu adevărat greu. E o navă în derivă.

  5. Intuiesc ca nu puteti fi provocat. Insa sunt foarte curios sa va cunosc reflectiile in privinta acestui subiect, soarta proletarului valah post 89′. Pareti sa sugerati ca a existat candva o constiinta de clasa a proletarilor, pervertita ulterior prin diverse forme de propaganda. Insa eu cred ca nu a existat o constiinta de clasa, cred ca proletarii romani au instrumentalizat sistemul inainte de 89′. Povestile lor sunt pline de rememorari nostalgice ale micilor combinatii pe cont propriu cu care fentau de fapt sistemul pentru mici beneficii individuale (si driblinguri erotice), cutare si-a construit garajul cu materialele furate din fabrica, cutare castiga din marunte side-jobs cat un director formal de intreprindere, etc….

    Incercati o discutie cu un taximetrist descins din proletariatul industrial, majoritatea celor trecuti de 40 de ani sunt asa- e destul de revelatoare

    Sigur, exista nostalgia securitatii (toata lumea avea un loc de munca) insa si burghezul aspira in ultima instanta la o lume fara anxietatea sistemica a somajului si a degradarii adicacente in mizerie.

    Constiinta de clasa inseamna in fapt constiinta investitiei comunitare pe care acel gen de societate il presupune, si o disponibilitate de a plati factura, costul acestui proiect comun. Or aceasta disponibilitate nu a existat totusi niciodata la proletarul roman.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s