~

       Nu cred că apologeţii ‘meritocraţiei’ îşi dau seama cu adevărat ce spun. Li se pare că meritocraţia, sistem instaurat de Napoleon, a fost oricum un progres faţă de aristocraţie – şi va fi fost -, de vreme ce recunoştea meritul nu prin naştere ci prin efort propriu, oferind tuturor claselor un ascensor social; ca atare se declară mulţumiţi cu asta.
       Dacă admiţi, însă, că succesul e meritat, trebuie să admiţi şi reversul: eşecul e meritat deopotrivă. Cum 7 oameni din 10 sunt în eşec pe lume şi abia au o masă pe zi şi un acoperiş, asta echivalează cu a spune că au meritat. Una e reversul celeilalte: dacă succesul e meritat, şi eşecul e. Trebuie să mergi, astfel, la un copil din Lumea a treia şi să-i spui delicat că pe bună dreptate are o singură masă pe zi, boli, viaţă scurtă, nicio jucărie şi părinţi nenorociţi până la a şaptea generaţie. E inferenţa directă, strictă a poziţiei tale logice. ‘Cred în merit’, într-o ‘societate meritocratică’ echivalează cu ‘Sunt un monstru asumat şi nu-mi pasă’. Nu există nuanţă, piruetă, cale de întoarcere…

       Un radio ‘cultural’ valah, peste care dau involuntar. Există încă. Ascult. Cădere vertiginoasă în timp.
       – un cercetător de la o staţiune a obţinut 30 de feluri de fasole
       – un doctor, sunat, vorbeşte despre un recent transplant hepatic
       – târgul de inventică de nu ştiu unde, cu medalii
       – o fată face un masterat în psihologie la englezi (IuSi-ceva) şi explică de ce e extraordinară
       – concursuri; sunaţi şi primiţi o coadă de pian, o invitaţie nicăieri.
       Cât de stranii lucruri există în ţara valahă. Nu credeam că aşa ceva mai e posibil. Oamenii aceia – care se cred probabil France Culture, dacă îi întrebi sau dacă îi întreabă cineva din familie – la sfârşit de lună se aşează la un ghişeu şi iau o remuneraţie. Întind mâna şi un fel de schimb are probabil loc. Te simţi ca şi când ai deranjat, într-o incintă bizară, cu fantome, o hrubă cu păianjeni, într-un azil în care ai intrat din greşeală şi închizi încet uşa la loc, rugându-te să nu scârţâie. Inexplicabil. Oamenii aceştia pot fi morţi şi nu ştiu. Nu le spune nimeni. E o varietate nemaivăzută de siderare.
       E totuşi ceva foarte straniu cu noi.

       Carnet de 500 de pagini; dintre ele, scrise, poate 10. Foaie velină, perfectă şi pentru schiţe şi desene; în format aproape pătrat, mic, intră perfect în buzunare… Degeaba: de un an, de când îl am, a fost detronat; tastatura telefonului e folosită pentru orice notaţie, gând, întâmplare.
       Aşteaptă pe un raft, cel mai frumos, încăpător şi inutil carnet pe care l-am avut vreodată.

       Pe trotuarul de vizavi de C., unde e acum cafeneaua, la 20 de metri mai încolo, 12 rue de l’Odéon, se afla pe vremuri mica librărie americană ‘Shakespeare & Company’. (După Ocupaţie proprietăreasa a pus lacătul pe uşă, iar acum e mutată undeva pe lângă Notre Dame.) Veneau mereu Fitzgerald, Hemingway, Joyce, Gertrude Stein, Pound… – B. e cu deosebite sensibil la evocări nostalgice de tipul ăsta (barul de la Ritz etc.). Din fetişismul de supravieţuitori.

       Beauvoir spune că erau zile când Sartre putea să semneze 20 de petiţii fără să le citească…

Anunțuri

~ de soirs pe 28 Decembrie 2015.

13 răspunsuri to “~”

  1. Mi se pare ca i-ati inteles gresit pe „apologeţii ‘meritocraţiei’”. Nu cred ca (cei mai multi dintre) ei sustin ca lumea este acum meritocratica, ci ca ar fi mai bine (si mai drept) sa devina.

    Singurii care ar putea crede ca e drept ca un copil sa sufere in mizerie, ca acel copil isi merita suferinta, ar fi eventual cei care cred in karma si reincarnare.

  2. Meritocratii nu au sustinut niciodata altceva decat ca intr-un sistem dat si la conditii egale, meritul ar trebui sa fie criteriul de departajare. Atat. Nu exista o pozitie logica care sa presupuna sau sa determine vreo comparatie in termeni de merit intre membrii unor sisteme diferite, intre progenitura burgheza din Upper-East side si un pauper al slumurilor din Bombay, intre un programator din Silicone Valley si un papuas traitor in ultima relicva neolitica.

    Insa muncitorul care-si face datoria si care eventual, probeaza un talent in asta, are un merit fata de colegul sau care si-o incalca nejustificat, iar promovarea si rasplata i se cuvin primului, e elementar. Asta inseamna `carrier open to talent`. Nu e OK sa presupuneti ca oamenii sunt imbecili (atribuindu-le generalizari natangi).

    • atribuindu-le generalizari natangi

      Hm.
      E mult de discutat, admit. Tot ce spun e că trebuie să păstrezi echivalenţa. Dacă spui că oamenii sunt înalţi din meritul lor, atunci ceilalţi sunt pitici din vina lor. Adică admiţi şi reciproca, atâta tot. Nu spun că nu trebuie să crezi în merit. Doar să ştii ce presupoziţii admiţi implicit cu asta.
      Pe mine ideea de merit mă face să surâd, recunosc. ‘Muncitorul care-şi face datoria’ nu are niciun merit, e beneficiarul unei istorii biologice, cromozomiale, familiale, sociale, intelectuale, situaţionale etc. care-l condiţionează să-şi facă datoria şi îl face să fie ceea ce e. Nu cred în determinism total, îmi măsor lotul de libertate. Constat în ce copleşitoare măsură suntem fructul hazardului pe care oamenii, pe bună dreptate, îl numesc ‘noroc’. Toate mi se par enunţuri de tipul ‘ai meritul de a avea ochi albaştri’.
      Numai creaţia (artistică) mi se pare că rupe ceva, în sensul că intri în inanalizabil acolo. Aş putea greşi, dar ‘emoţia artistică’ mi se pare singurul univers care merită osteneala. Şi ea secretă hazard.

  3. Pai daca „‘Muncitorul care-şi face datoria’ nu are niciun merit, e beneficiarul unei istorii biologice, cromozomiale, familiale, sociale, intelectuale, situaţionale etc.”, atunci ar trebui sa admitem si aici si reciproca: un teroristl musulman sau un mass murderer american nu are nicio vina, e victima „unei istorii biologice, cromozomiale, familiale, sociale, intelectuale, situaţionale etc.”, nu ?

    Mie tocmai creatia artistica mi se pare cea mai dependenta de inzestrarea nativa. Oricine poate invata de exemplu o limba straina, daca se straduieste – unii mai usor, altii mai greu, dar tot o vor invata pana la urma. Nu prea cred insa ca oricine poate deveni un artist valoros daca se straduieste…

    Revenind la meritocratie, chiar admitand determinist ca omul e produsul interactiunii dintre genele si mediul lui, un mediu mertiocratic l-ar motiva sa-si atinga maximul potentialului sau genetic.

    • E vorba de ‘vina’ pentru reuşită sau eşec, nu de responsabilitatea moral-juridică. Adică dacă un lucru (succes, eşec) ţi se datorează sau nu.
      Mă simt ca la eseurile de pe vremuri: precizaţi raportul dintre determinism şi libertate în contextul contingenţei… Aici era vorba totuşi de ceva clar, de o paritate logică: dacă spui că un succes e meritat, atunci trebuie să susţii şi despre eşec că este meritat.
      Nu mi se pare vreo gaură în cer, e ceva de onestitate elementară.

      Dvs. nu vă referiţi probabil la creaţie artistică, ci la interpretare (o voce bună, un pianist bun etc.). Ştiu, sunt numiţi creatori: nu sunt. Sunt interpreţi ai creaţiei altora. Ce aveam în vedere sunt creatorii (creatorii de ‘conţinut’, cum se spune astăzi), şi recunosc că mai mult literatura. Lumile care se nasc de acolo, şi care conţin tot atâta hazard cât lumea noastră de aici etc. Dar şi creatorii sunt în categorii distincte. Evident că talentul plastic (pictor, sculptor etc.) e ceva cu care te naşti, te urci în caleaşca asta şi ajungi repede. Dar la cel literar lucrurile sunt puţin diferite. Nu ştiu ce e acolo, e un complex prea complicat de determinări, dar faptul că rezultatul conţine tot atâta hazard cât procesul mă interesează, mă pune pe gânduri. Etc.

  4. Rationamentul cu meritocratia are o fractura logica. „Succesul e meritat” inseamna ca meritul este o componenta necesara a succesului. Nu inseamna insa ca nu exista alte componente. Din acest motiv, afirmatia inversa nu e adevarata.

    • Ce tot spuneţi aici; sunteţi comică, vreţi să mă asasinaţi. Nu, meritul nu e o ‘componentă necesară’ ci e cauza (pretind ei). Care sunt ‘celelalte componente’?… S-o luăm calm. Un succes poate fi sau meritat, sau nemeritat. De acord? L-ai obţinut pe drept sau pe nedrept, a treia posibilitate nu există. Ei, dacă presupunem că e meritat, atunci trebuie să admiţi că şi reversul, eşecul, trebuie să fie la fel: un eşec meritat. Şi apoi, aici nu era vorba de un succes. Ci de o întreagă viaţă – care e ‘de succes’ sau nu. Dacă spui că tu ai meritat succesul, presupoziţia e că cei în eşec au meritat deopotrivă eşecul. E un eşec pe merit cum e succesul tău pe merit. – Am impresia că nu e vreo piatră de încercare, totuşi…
      Dacă vreţi, e ‘greşit’… Happy, I hope. Vedeţi, cam tot ce spun e greşit acum: Sărbătorile!…

    • E adevarat. De cand v-am descoperit blogul doar asta caut: o metoda de asasinare de la distanta.

      Recunosc, mi-e mai usor cu formulele decat cu formularile. Meritul cauza a succesului este tot aia din punctul de vedere al modelului logic. Dar ca sa clarificam: ce pretind ei? „Daca exista merit atunci exista succes” sau „numai daca exista merit exista succes”?

  5. Oh, ce mult vă place să literaturizați! Nu sunteți doar un moralist sunteți un estet moralist și de stânga! Te urci în caleașca talentului și gata, nu mai rămâne decât să afli care e talentul pe care-l posezi… Și de ce credeți că în domeniul literar e altceva, în toate artele (înțeleg delimitarea dumneavoastră între interpreți și creatori) rezultatul conține tot hazard cât procesul. Aveți probabil un cult pentru literatură (si eu am), dar lumi creează și matematica, fizica, cosmologia, sau mai bine zis modelele unor lumi posibile din care unele se dovedesc a fi reale.

    Chestia aia cu meritocratia… Sigur că exista societăti meritocratice, democrațiile, într-o măsură mult mai mare decât altele. Cred ca acel copil, de soarta căruia vă emotionați, se află într-o societate autocratică sau teocratică, sau, mă rog într-o lume prost croită. Nu e vina lui ca s-a născut acolo, dar s-ar putea sa fie a lui dacă va muri tot acolo. Nu sunt naiv, dar ce altceva mai bun decât democrația avem?
    Și care e problema, sigur că un succes e meritat! Și de ce nu poți susține că si eșecul e meritat? Să admitem că noi suntem principala cauză (chiar daca nu singura) a eșecurilor noastre, e mult mai sănătos decât să dăm vina pe alții, responsabilitatea noastră nu trebuie să se ascundă în spatele niciunui fel de determinism. Ai primit ceva (ești conditionat genetic, social, cultural), e ca o mână la pocher, bună sau rea, asta e, nu-ți rămâne decât s-o joci cât poți de bine.

    Și mă enervați mereu când spuneți valah sau valahă. Citesc acolo disprețul si poate regretul unei ființe superioare din Ardeal sau din Banat (pariez pe Banat) care privește de sus bieții valahi, care n-au avut fericirea să aibă în pedigreeul lor istoric si cultural moștenirea sublimei Kakania.

    • Păi aveţi dreptate, dreapta chiar o spune: dacă îi chestionezi onest, ei îţi vor admite sincer opinia despre săraci, despre cei în eşec social: sunt ‘leneşi’, ‘beţivi’, fără ambiţie, au o teorie întreagă. Ei chiar cred asta, cu adevărat. Apare însă o reţinere când e să o spună, nu prea înţeleg de ce. Le-ar vrea pe amândouă, şi morala şi respectul ‘vulgului’, drept care o admit doar între ei.
      În ‘valah’ mă includ, vorba e spusă cu tristeţe. ‘Român’ nu ştiu ce este, are doar 150 de ani cu înţelesul de azi. Ştiu ce e valah – are vreo mie.
      Mă interesează literatura…

  6. Nu scăpați așa de ușor. Ce înseamnă valah, lămuriți-mă și pe mine.
    Vă interesează literatura, înseamnă că scrieți și ați publicat/veți publica, sau doar meditați la literatură?

  7. dar ceea ce spuneți dvs. e foarte adevărat: (extrapolând,) sursa nefericirilor noastre suntem de cele mai multe ori noi înșine, suferința, „nedreptatea” care ne smulg țipete atât de ascuțite le obținem cel mai adesea cu generoasa, masiva noastră contribuție. ceea ce nu se potrivește deloc e exemplul pe care l-ați dat. e bizar cum cineva cu o asemenea preocupare pentru sofism/truc/piruetă vine cu un astfel de exemplu. care ar fi „meritul” copilului din lumea a treia? că s-a născut cu părinți nenorociți până la a șaptea generație? sau poate v-ați referit la vina părinților, că n-au luat la pas continentul african până în peninsula scandinavă? nu e deloc clar cui aparțin vina, eșecul în acel exemplu. totuși, faptul că vă subminați teoria (fie ea și corectă) de la un paragraf la altul, prin exemple forțate (ca să nu zic abuzive), nu e chiar atât de grav, a te contrazice nu e cel mai rău lucru din lume, chiar nu e, bigotismul e de departe mult mai devastator.
    am avut pe vremuri o profesoară de desen la școală (era cam dusă, ne turna apă cu vopsea în buzunare), țin minte când a venit la noi acasă pentru recensământ și i-a zis lui taică-meu că o scoate din sărite faptul că pictez execrabil deși am „condiții bune” acasă …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s