~

       ‘Nu există proprietate în obiecte durabile, precum pământuri sau case, care, examinând cu atenţie trecerea ei din mână-n mână, să nu fi fost, într-o anumită perioadă, fondată pe fraudă şi injustiţie’ (Hume, Essays and treatises on several subjects, 1752).
       I se atribuie vindicativ doar bietului Proudhon remarca ‘Proprietatea este furtul’, ca şi când această evidenţă ar fi fost cine ştie ce scandal în istoria gândirii. Locke spune fără să vrea acelaşi lucru când descrie starea de natură etc., e o evidenţă dincolo de stânga sau dreapta. Nu suntem în vreo revelaţie a spiritului a constata că înainte totul era al tuturor – nu anarhic, ci indiviz (de pildă folosind fructele unui copac) – şi la un moment dat a venit cineva care a spus, împrejmuind cu un gard locul: acesta e al meu.
       Nu presupune o colosală subtilitate speculativă, totuşi.

       Citată mereu, o butadă a lui Chaplin, ‘O zi fără râs este o zi pierdută’; fără precizarea că e a lui Chamfort etc.

       Norvegia se oferă să-i plătească pe imigranţi pentru a se întoarce acasă (9300 de dolari şi un zbor gratuit înapoi).
       Ce detest e că în tot acest timp extrema dreaptă nu va întârzia să ne scoată pe ochi că a ‘avut dreptate’. Vom avea un ‘we told you so’ generalizat.
       Nu e natural pentru o fiinţă umană să migreze, nu emigrează nimeni de plăcere, aventură, spirit întreprinzător etc., sunt cazuri ridicol de rare. Un eschimos din Alaska nu pleacă spre New York, deşi viaţa i-ar fi spontan uşurată. Visul unei făpturii e să se înrădăcineze, reproducându-se pe sine şi forţa de muncă, iar pentru asta te fixezi, ocupi un perimetru. Nomadismul oferă doar meserii de intermediar sau de parazit liberal, slujbe de sector terţiar. E pur şi simplu dificil să cari după tine o familie şi să-ţi vinzi convenabil forţa de muncă; ‘mobilitatea’, experienţa ‘delocalizărilor’ şi celelalte basme liberale au fost un eşec. Insul se fixează nu pentru că are un ataşament special pentru un topos. Îşi doreşte o femeie, o casă, copii, lucruri pentru care nomadismul apare acceptabil doar prin constrângere.
       Oamenii ăştia nu vor să vină aici. Ne urăsc şi nu vor să vină. Sunt nevoiţi. Ura, dispreţul şi teama, profunde, pentru societăţile occidentale (dublate de invidie) nu s-au pierdut odată cu parcursul lung, cu apropierea ţărmului, cu vederea bărcilor de salvare şi a lucrătorilor cu tăvi cu sandvişuri, dublaţi de inşi cu pancarte ‘Welcome’. E profundă şi e acolo.

       Attali: militează mereu pentru valuri de imigranţi, până la sufocare: să importăm cât mai mulţi lucrători din Lumea a treia. De ani de zile o spune. Crezusem că e calcul economic.
       Recent, mărturiseşte într-un ‘cadru intim’, un comitet de apropiaţi, că vrea să-i scoată pe evrei din Franţa, înspăimântându-i (99% dintre musulmani sunt antisemiţi de la mediu-dizgraţios la isteric), pentru ca aceştia să-şi facă alyah-ul, mutându-se definitiv, cu familia, în Israel. (Pleacă 2500 pe an.) Nu trebuie să mai rămână niciun evreu în Franţa, din cauza… imigraţiei şi demografiei. Ce vor face musulmanii apoi cu ea, ce se va întâmpla, îl lasă rece; continentul pentru el e o miză pierdută. Îl interesează doar Israelul; îl vrea demografic întărit, pentru noua sa etapă istorică (o varietate de clash huntingtonian).
       În media şi în rapoartele scrise, vorbeşte lin despre avantajul migraţiei, binefacerile noului ‘om nomad’ şi tristeţea perdantă a solului sedentar… Apartament la Paris, interviuri la Paris, conturi la Paris, plimbări la Paris.
       De ce atâtea straturi de disimulare – mister. Agenda ascunsă, dorinţa de a face, senin, un rău manifest altora, pentru un bine socotit mai înalt.

       În notele biografice tip Wikipedia, ce surprinde e menţionarea bolii de care a murit autorul. Nu-mi pot imagina niciun context în care asta ar avea sens, vreo împrejurare în care ar fi justificat. Avea noimă, în enciclopediile mari, dacă autorul s-a sinucis sau a murit de moarte bună. În rest nu se pomenea nimic, nu aveai habar dacă l-a strivit o trăsură sau a murit de blenoragie. Cum nu se moare decât fie de accident, fie de boală, fie de mâna proprie, doar sinuciderea putea avea o vagă legătură cu opera, putea explica o structură narativă. Altfel…, dacă pe un scriitor l-a ucis ficatul, inima, splina?… Satisfacerea ‘curiozităţii’, tabloidizarea biografiei, non-absurdul, non-ridicolul sunt simptome interesante. La ‘ştiri’ boala e menţionată uneori direct, scurt, odată cu anunţul morţii; alteori, durata chinului: ‘după o lungă suferinţă’, ‘subit’. Protestează, dacă le iei asta.
       Câţi copii avea Kant şi cât a trăit. N-o să uit niciodată întrebarea, de pe vremea când nu ştiu cum ne-am apucat să discutăm o prostie, cu un prieten, în tren şi un tip care fuma alături de noi pe culoar ne fixa de un sfert de oră înainte să îndrăznească.

       Majoritatea scriitorilor scriu milioane de cărţi şi nu scriu nici măcar o carte bună. Niciuna. Ever.
       Realitatea e totuşi insuportabilă…

Anunțuri

~ de soirs pe 14 Ianuarie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s