~

       Neînţelegerea Che Guevara. Când mă gândesc că un tip de relativa subtilitate de spirit a lui A.P. a putut crede – vreme îndelungată, cred – că ‘Che’, vocativ care înseamnă ‘prietene’, ‘amice’, ‘frate’, o expresie uzuală a lui Guevara, provine (îl asigurase un hispanist care stăpânea problema) în fapt de la ‘duhnitor’, ‘cel care duhneşte’, particularitate olfactivă pe care camarazii de arme i-ar fi transformat-o în poreclă… Bizarerie nici măcar infantilă, pe care P. a colportat-o candid în articole şi mi se pare chiar într-un pasaj video, cu toată autoritatea, nemairevenind vreodată asupra ei. Straniul univers conservator, determinările lui pueril-candide, bon enfant.
       Cazul Guevara e bizar. De la tricouri cu Che la tricouri cu Che criminal , o reuşită interesantă a propagandei neoconservatoare a condus figura acestui tip într-o exagerare de sens contrar fără a ridica protestele cuiva. De la cei 140 de oameni condamnaţi de tribunale revoluţionare şi executaţi (trădători, colaboraţionişti notorii, cele mai sinistre personaje ale regimului Batista care transformaseră ţara la propriu într-un bordel cazinou, cu o treime dintre femei prostituate), cifra a ajuns la 400, la 500 apoi, şi de acolo pluteşte în flou. Caruselul indignării moraliste pentru coafeze s-a pornit, şi iată-l pe Guevara o figură subit problematică. Cred că Debray vorbeşte undeva de evoluţia asta curioasă. – Nu propaganda e importantă însă, ci motivul pentru care o propagandă reuşeşte. Există o dorinţă profundă în auditoriu de a fi minţit, îmbrobodit, umilit. Asta corespunde unui spirit de epocă. Când nu mai ai forţa de a crede în cineva, de a te proiecta în idealul încarnat, vrei ca acel cineva să fie umilit, denigrat, ucis în efigie, pentru ca odată cu el să-ţi fie ucisă şi remuşcarea. Există o alianţă finală a ticăloşilor cu ex-idealiştii; ultimii au nevoie de calomnie, specialitatea celor dintâi. Toţi ne întoarcem împotriva figurilor pe care le-am iubit, din dorinţa de a ne camufla abdicarea. Numim asta maturizare şi procedăm mai departe. Mergem la cumpărături, sunăm o femeie, ne schimbăm mentorii. Nu contează că jumătate din venitul lumii aparţine unui număr de 62 de persoane, că jumătate din banii planetei sunt deţinuţi de oameni care încap într-un autobuz, că un ridicol de o atare magnitudine nu s-a mai întâmplat în istoria aventurii umane. Comunismul nu a reuşit. Avem deci nevoie să credem cele mai rele lucruri despre ideile care îl precedă şi subîntind. Proiecţia negativă e minciuna noastră zilnică de supravieţuire, de pe palierul unde, îngeri fără pene, am căzut.

       E un pic problematic să vorbeşti de ‘rusofobia’ românilor; la mijloc e de fapt o simplă retractilitate. Nu mai ştiu cine calculase că ruşii ne-au invadat de 20 sau 22 de ori până acum. Să-ţi violeze cineva mama în 22 de rânduri şi după aceea să ţi se spună ‘Fii un pic tolerant în materie’, e o variantă destul de comică de generozitate. Vor fi circumspecţi o mie de ani.

       Tipii de ‘dreapta’. Structural salauds, mici ‘monştri’, însă detestă cumplit să le fie spus. Donează la răstimpuri pentru o aripă de spital…

       Sloterdijk  despre actualitatea Germaniei: ‘Nu există nicio obligaţie morală la autodistrugere’. Germanii sunt totuşi de părere că da. Europenii (din Vest, cu trecut colonial etc.) cred că da, autodistrugerea e minunată. So take a walk.

       Observaţia remarcabilă a lui Sarah Kofman: ‘Curajul şi onestitatea ne-ar cere să recunoaştem că filozofia nu mai are raţiune de a fi şi să o interzicem. Aşa am recunoaşte cel puţin lipsa valorilor unei civilizaţii care face imposibilă existenţa filozofiei altfel decât sub o formă degenerată: ar însemna să recunoaştem că epoca e bolnavă şi că trebuie mai întâi să o transformăm. Pentru a oferi iluzia unei „sănătăţi”, statul, în ciuda a tot, menţine filozofia, sub formă emasculată şi ideologică, doar în serviciul intereselor de stat. Astfel „denaturată”, filozofia contribuie doar la întărirea „maladiei” epocii, maladie de care profită doar statul şi forţele care îi sunt aliate: comercianţii, Biserica, universitatea’ (Nietzsche et la scène philosophique).

       Într-un mall, o nefericită împingea un cărucior în care se afla o fiinţă de 6 luni, 1 an poate. Am privit-o cu un sentiment straniu. Prin urmare, ea, făptura aceea minusculă, e posibil să prindă revelionul anului 2100, mi-am spus. Va avea 85, se va ţine încă bine pe picioare şi va ciocni cu cineva din jur un pahar de şampanie, privind pe un ecran jocuri de artificii.
       Sentiment nelămurit, o stranietate apăsătoare; din difuzoare se putea auzi un anunţ comercial. Am şters-o mai departe.

Anunțuri

~ de soirs pe 8 Februarie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s