~

       Lumea operează încă în ceea ce Lévi-Strauss numea, mâhnit, reductio ad Hitlerum: rămânerea epocii noastre în paradigma anilor ’30-40.
       Sunt trei fisuri în raţionamentul celor care argumentează în continuare – spre marea mea mirare – pentru legea reprimării autorilor pro-legionari din interbelic etc. Nu ştiu dacă adversarii le vor specula (fiindcă nu-mi plac aceşti adversari):
       – anacronismul. La ora când ridicau elogii naiv-juvenile lui Hitler sau legionarilor, autori precum Ţuţea, Eliade, Cioran, Noica, Vintilă Horia etc. nu aveau cum să ştie, totuşi, ceea ce avea să urmeze: Auschwitz-ul. Până în 1945-46 nu s-a ştiut de barbaria supremă. Mai nimeni nu ştia, nici germanii (plutea doar un fel de intuiţie sumbră), nici evreii înşişi nu ştiau cu o precizie rezonabilă, iar Claude Lanzmann pretinde că nici majoritatea celor care intrau în camerele de gazare, cu câteva secunde înaintea sfârşitului, nu ştiau nimic (interviul lui Colombani). Naziştii practicau un nivel de confuzie, distorsiune publică şi pervertire a adevărului uluitor. Nici fotografiile aeriene americane nu erau plenar convingătoare (cuptoarele puteau însemna arderea cadavrelor celor morţi de tifos, a hainelor lor etc.). De unde stupoarea primelor descoperiri de la Dachau, când comandanţii americani sunt uluiţi, soldaţii încep să vomite etc. – A acuza nişte scriitori valahi, autori de articole undeva în România, de failibilitate morală pentru textele lor din perioada 1930-45 e a produce o cauzalitate anacronică de la text la crimă. E sigur, de pildă, că dacă ar fi avut habar de Auschwitz, Cioran, cu sensibilitatea lui maladivă, ar fi fost cutremurat, strivit (a numit Holocaustul un eveniment ‘echivalând cu o damnaţie a Omului’ – v. Sanda Stolojan). Sau Noica, cu timiditatea lui… În niciun caz n-ar mai fi scris ce au scris. A le reproşa unor oameni că au aderat înainte la ceea ce nimeni nu ştia că avea să se producă după e a identifica o vină morală incongruentă şi anacronică. Războiul era despre dominaţia Germaniei în Europa, nu despre uciderea a milioane de evrei. Această latură sinistră a sa, de ‘spatele frontului’, avea să fie descoperită foarte târziu, aproape prea târziu. Nu e ca şi când, aflând despre asta, aceşti oameni ar fi scris acelaşi lucru; nu există intenţionalitate; au fost prinşi în capcană de istorie.
       – echivalarea forţată între cultură şi morală. E silogismul autorilor legii: dacă un scriitor are statuie sau nume de stradă, el poate părea în ochii tinerilor un reper moral; e mai bine deci să fie denunţat dinaintea tineretului drept figură moral failibilă. Doar că, în cazul scriitorilor, o statuie sau un nume de stradă nu e defel un reper moral, ci unul cultural. Pentru merite culturale stricte sunt ridicate monumentele. Nimeni nu a pretins vreodată altceva, echivalarea cultură-morală nu există. Avem statui Eminescu fiindcă e un reper cultural, nicidecum moral (un antisemit virulent, xenofob etc.). E o argumentaţie incongruentă de natură sofistică a spune că opera şi biografia sunt similare, că recunoaşterea manifestă public în statui sau nume de bulevarde a unui scriitor este o propunere de ordin moral. Dacă Antonescu are statui, ele trebuie îndepărtate, qua om politic; dacă un scriitor are statuie, e pentru opera sa de scriitor, nu pentru o calitate morală; fiecare pentru actele care-l definesc: politică, literatură. Această echivalare cultură-morală e incongruentă logic şi inexistentă în real.
       – textele lor nu sunt apologii ale crimei. Sunt simbolic apologetice (Hitler, ‘Căpitanul’ etc.), dar nu există pasaje cu îndemnuri la crimă, care ar putea contamina tinerii de azi, pentru ca ele să fie considerate apologetice. Apologetica simbolică sau admiraţia (spui despre X că este un om mare) nu e instigare (mergeţi şi ucideţi, atunci; mergeţi şi ucideţi, azi), pentru a prezenta elemente de periculozitate sub aspectul dreptului sau al moralei. Argumentul de posibilă contaminare morală a generaţiilor tinere în context european e vid. De pildă, în Franţa de azi există legi care condamnă, după Charlie, ‘apologia terorismului’. Ele au în vedere apologia făcută azi (X islamist sau organizaţie sunt minunate), cu cauzalitate directă (ucideţi azi, acum) şi condamnă imediat autorii. Ele nu se referă retrospectiv la texte din secolele trecute care au justificat teoretic, în anumite condiţii istorice, terorismul, de pildă la teoreticieni direcţi ai terorismului revoluţionar categoria Bakunin, Kropotkin, Neceaev, Proudhon etc. Statui ale lor sau nume de străzi se pot găsi oriunde în lume, fără să pervertească sau să pună în pericol un tineret contemporan (şi de altfel le găseşti la Moscova, scrierile lor sunt peste tot în Occident etc.).
       Trei slăbiciuni manifeste, două de natură (ad rem) şi una de grad (adevăr subiectiv relativ), prin care iniţiativa acestei legi memoriale poate fi invalidată uşor în necesitatea ei. Ştiu de ce autorii au vrut o lege ca asta. Îi înţeleg. Să fii evreu şi să treci pe stradă pe lângă o statuie a unui asemenea tip (să zicem, Eliade) e un pic tulburător; sau să locuieşti pe o atare stradă. Se poate vedea onest ce s-a vrut acolo. Dar cu o asemenea argumentaţie generalistă – întemeiată în predicatul ‘moral’ – pot fi invalidaţi logic cu destulă uşurinţă, şi drumul acesta nu e bun. Trebuie găsit altceva. Strada Eliade nu e echivalentă cu strada Ion Antonescu; un bust al primului cu al celui de-al doilea; nu reprezintă aceleaşi lucruri. Autorii au scris. Au făcut – ocazional – apologia unor oameni dar nu direct a crimei; sunt modele culturale nu morale; iar la ora la care au scris, nu ştiau nimic de Auschwitz – lucru esenţial – şi de dimensiunea profundă a ororii istorice. Pentru ei era un război între ‘Axă’ şi ‘anglo-americani’, între două lumi şi două modele de civilizaţie; au luat partea unuia. Nu-i putem echivala cu criminali de război, abili comandanţi de lagăre de exterminare sau ideologi din Der Stürmer. Nimeni nu poate spune că citind Eliade e pericol să devii azi fascist (acea cauzalitate profilactică pentru ca legea să se justifice moral, într-o societate europeană). Sunt analogii false, forţate; din păcate nimic de acest tip nu poate fi serios argumentat altfel decât prin raţionamente slabe, circulare, de tip petitio principii – pentru că, deci din cauza. Îi poţi acuza de naivitate pe aceşti oameni, de eroare sau de nenoroc, le poţi deplânge alegerea, exaltarea, dar în general cam atât.
       Există o vorbă a lui Camus care îmi place mult: a nu numi cum trebuie lucrurile înseamnă a contribui la nefericirea lumii.

       La un dineu la el acasă după reprezentaţia Rinocerilor, Ionesco i-a confirmat lui R. Beligan că piesa se referă la evenimentele din interbelic, în special la contaminarea legionară treptată a prietenilor lui, şi că dialogul din tabloul II, Bérenger-Jean (‘Acest băiat atât de uman, apărător al umanismului’… ‘Era cel mai bun prieten al meu’ – v. actul III), reproducea o discuţie reală din ’38, dintre el şi Horia Stamatu. Pierderea acestui Stamatu, devenit legionar fanatic şi participant la rebeliune (cum se vor fi revăzut după plecarea acestuia în Occident, sau în cei doi ani de rezidenţă la Paris?) a fost pentru el un şoc şi o suferinţă teribilă – vezi apoi scrisoarea către Vianu etc.

       B.-H. Lévy crede că, în stârnirea antisemitismului, negarea de sine a evreilor a fost mai rea decât afirmarea de sine. ‘Generaţia părinţilor noştri a făcut experienţa asta. În anii ’30, poate pentru că evreii se ascundeau, pentru că se ţineau în umbră, antisemitismul a muşcat atât de violent.’
       Discreţia ca motivaţie de antisemitism… E un argument la fel de slab ca vizibilitatea. În fapt, nu cred că un antisemit are nevoie ca un evreu să fie într-un fel sau altul. Dacă se afirmă, e prea vizibil. Dacă se dizolvă şi se amestecă cu băştinaşii, i se pune o stea în piept pentru o rapidă vizibilitate. Nimic din ce face nu e bun, nu e convingător, nu e destul.

       Félicien Marceau – al cărui ‘fotoliu’ îl ocupă F. -, un tip despre care azi nu se mai ştie nimic. În anii ’50-80, totuşi, a fost unul dintre cei mai cunoscuţi autori din Franţa, dramaturg de succes etc. A dispărut. E absolut nicăieri. Ce îl mai face cunoscut sau amintit e numai episodul vag colaboraţionist.
       Rămâne din tine doar anecdota. Când cazi şi notorietatea se stinge (şi în fapt nu de o stingere e vorba, ci de cădere, totul e brusc în uitare, eşti acoperit ca de o avalanşă de pământ), ar fi bine să fi făcut şi ceva scandalos în viaţă pe lângă meremetiseala scrisului – să fi violat, să fi făcut nonşalant salutul nazist, un compromis: ceva -, pentru ca acel detaliu infamant să slujească drept acroş al operei pentru cei care vor vrea mai târziu să te dezgroape. Dacă nu ai ‘anecdotă’, opera, neajutorată, moare definitiv. Pentru ‘posteritate’ asigurată, se recomandă un scriitor oricât de puţin monstru.

       ‘Dreapta’: lungul demers teoretic de justificare a Cruzimii. În natură sau societate: inechitate, zeu, problema răului etc. – o continuă cauţionare e celei mai bune dintre lumile posibile.
       (Trebuie adăugat că, la valahi, dreapta deţine hegemonia culturală de 100 de ani în câmpul ideilor; unul dintre blestemele retardatare în materie de idee şi acţiune – and to say nothing about History.)

       ‘Când ai un acoperiş deasupra capului, eşti pierdut’ (Octavio Paz). Citatul preferat al lui Hugo Pratt…

       Scriitorii care se feresc să pomenească de ultima lor carte şi vorbesc în chip serios de ‘cea mai recentă’…

       ‘Elementul pozitiv din asta era [faptul că aveam în 1936] o profundă aversiune pentru sufragiul universal, şi o idee vagă că un vot nu putea să reprezinte niciodată ideea concretă a unui om. Nu am înţeles decât mult mai târziu lucrul care m-a jenat întotdeauna la votul universal: faptul că nu putea servi decât la democraţia indirectă, ceea ce e o înşelătorie.’ (Sartre, On a raison de se révolter.)

       E totuşi uimitor să-ţi aminteşti că lumea, înaintea statelor-naţiune, nu cunoştea ideea de ‘frontiere’. Ce făceau, cum de oamenii nu circulau în număr imens? De ce ‘marile migraţii’ erau doar mărunte campanii militare, nu transferuri masive de populaţii? Ce-i ţinea pe săraci pe loc, în zonele sărace? Bariera limbii putea intimida în asemenea măsură?
       E fascinant că am avut 15 secole să ne amestecăm total, formând o singură populaţie a lumii sau a continentului cel puţin, cu un singur idiom sau două de comunicare, şi n-am făcut-o. Fiecare a rămas în micul său colţ obscur, decis să se îngroape în cimitirul satului. E ca şi cum 15 secole băncile ar fi stat fără safe sau lacăte, şi n-ar fi fost furate de nimeni, ca şi când femeile ar fi umblat goale pe străzi, fără să se înregistreze timp de 1500 de ani un viol… Cum să fie o poartă total deschisă şi să nu ieşi 15 secole pe ea? Nu ştiu o mai stranie enigmă a istoriei…

Anunțuri

~ de soirs pe 29 Februarie 2016.

4 răspunsuri to “~”

  1. „Ce-i ţinea pe săraci pe loc, în zonele sărace?”

    Legarea de glie a fost abolita in cea mai mare parte a Europei de abia in secolul 18. Dificultatea, costurile si riscurile calatoriei au contribuit si ele probabil…

    • M-am gandit, nu e asta. Sunt sute de ani dupa destramarea imperiului roman cand n-a fost nicio forma de legare de glie.
      Nu stiu, e ceva suficient de bizar.

  2. „Ce-i ţinea pe săraci pe loc, în zonele sărace?”

    Poate tocmai asta este, destramarea imperiului roman. Absenta unei administratii unice pe tot teritoriul care sa impuna aceeasi limba, cultura etc. In plus, riscurile asumate intr-un teritoriu fara armata imperiala, fiecare ramane in coltisorul sau sigur. Sigur, nu neaparat mai bun, dar un rau familiar e mai safe decat un bine posibil.

    • Da, e foarte posibil. Ma gandesc doar ca puteam face Europa singuri, de cand lumea, fara politicieni etc.
      Si nu ne-a iesit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s