~

       ‘Cel mai înalt nivel pe care-l poate atinge o minte mediocră dar experimentată este talentul de a da la iveală slăbiciunile celor mai mari decât ea’ (Lichtenberg). – Ce sens are să cauţi slăbiciunile omeneşti ale celor care-ţi sunt flagrant superiori. În ce fel e edificator că au o viaţă privată failibilă (cum adică ‘viaţa privată a lui Einstein’?), că au erori, pasaje prost scrise, rateuri, poticneli. În ce fel echivalările – profesionale sau ‘umane’ – în jos sunt relevante pentru ceva care e definit prin înălţime.
       Biografismul ca bucurie de a găsi fisuri în marmură nu e doar o pasiune tristă, dar e ceva lipsit de sens. Nu e adevărat că e un balsam pentru mediocri şi plebe. Nu e un balsam pentru nimic. Se crede că resentimentul e o plăcere şi că vindecă, deoarece e răzbunarea ultimă a ratatului etc. Nici măcar asta nu e adevărat. Nietzsche a exagerat generalizând ‘resentimentul’, boală afectând cu generozitate câteva procente cu cifra unităţilor dintre muritori, la întreaga umanitate şi jucând pe universalitatea compensatorie a presupusei ‘invidii’ consubstanţiale. Moraliştii francezi de asemenea au bătut câmpii supralicitând o meteahnă care îi afectează, în realitate, pe foarte puţini, perpetuând de atunci un trop cultural factice.
       În realitate, oamenii care nu au ‘reuşit’ sunt zdrobiţi. Nu e adevărat că îşi caută compensări joase în egalizarea biologică, psihologică etc. Oricine i-a întâlnit e siderat şi ştie că nimic nu poate compensa şi mângâia nimic, pentru ei.
       Sunt zdrobiţi.
       Dar de atunci am preluat tropul şi scriem romane cu Quasimodo şi Harpagon, căutând să ghemuim, să chircim silueta umană spre caricatura psihologiei, cea mai la îndemână. În acest fel conferim deopotrivă un sens la ceea ce nu are unul, şi simplificăm drama imensă ţinând de esenţa lucrurilor, diluând-o într-un conflict de morală.

Anunțuri

~ de soirs pe 3 Martie 2016.

2 răspunsuri to “~”

  1. Nu cred totuşi că priviţi corect problema. Cei care care se simt “zdrobiţi” sunt totuşi destul de puţini, iar temperamentul are aici o contribuţie la fel de mare ca absenţa succesului (e.g. Pound, care, spre sfârşitul vieţii, şi-a considerat întreaga operă lipsită de valoare). Îmi amintesc de un experiment făcut acum câţiva ani în care indivizii erau puşi să-şi evalueze atractivitatea fizică pe o scară de la 1 la 10; o fotografie de-a lor era apoi arătată altor persoane care îi evaluau pe aceeaşi scară. Cele două scoruri au fost cât de cât apropiate doar în cazul celor suferind de depresie; la cei sănătoşi primul scor era în general semnificativ mai mare decât al doilea. Nu subestimaţi deci niciodată capacitatea omului pentru auto-amăgire, care are rădăcini adânci în evoluţia omului – cine reuşeşte într-o luptă sau în a atrage un partener nu e cel cu cea mai realistă evaluare a situaţiei ci cel care îndrăzneşte (i.e. care se supraevaluează).

    • De acord in ce priveste autoevaluarea.
      Ma refeream insa la resentiment, aceasta presupusa ostilitate care ofera o compensare sau placere joasa la vederea nefericirii celuilalt care o egaleaza pe a ta.
      .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s