~

       Fraza-tunel – frază sau serie de fraze interminabile care te introduc în întuneric pentru că nu au nimic de zis, şi care se ramifică în numeroase alte subfraze fără a conţine un predicat logic, ceva care să afirme sau să nege limpede ceva.
       Tipii cu fraze-tunel sunt de pildă moartea platourilor de televiziune. Animatorii îşi smulg părul din cap, câte un fir, ascultându-i. Dacă nu poţi să fii limpede, percutant, laconic şi chiar lapidar în redarea unei idei sau a unui enunţ, e preferabil să nu plictiseşti lumea în societate, într-o conversaţie, şi cu atât mai abitir sub reflectoare. Chiar şi trivialitatea e preferabilă, dacă e scurtă. Îţi trebuie un dispozitiv anume pentru a asculta un gânditor care, deşi are ceva de spus, se lansează în parafraze, cu sinuozităţi şi anacoluturi, iar platoul de televiziune sau agapa nu sunt sigur printre ele.
       De fapt, nu viciul de formă, ci cel de fond e incriminat: sunt în stare să-mi adun toată răbdarea şi să te ascult, înfigându-mi unghiile în carne, dacă la capătul frazei tale cu multe subordonate se află ceva. Îţi acord două, trei încercări, apoi încă una, înainte să clachez. Nu mai ai dreptul la atenţia mea nu pentru că te exprimi nefericit, cum ţi se pare, ci pentru că nu ai nimic de exprimat. Ce vrei tu e să precipiţi în aer volute, ornamente din care să reiasă că eşti oarecum aici, prezent printre noi, contemporan, că respiraţia ta descrie o coloană de aer cald lângă respiraţia noastră. Ceea ce doreşti e o postură.
       Există literatura postură. Literatura selfie. E cazul a 98% din ‘producţia editorială’, a 98% dintre copacii mărunţiţi pentru un lung festival al eului. De aceea în literatură nu există decât generali, ca în armata mexicană.
       Dacă oamenii, în loc să fie corectaţi de redactori de carte pedanţi care le pregătesc spre publicare volumul, ar fi mai întâi duşi în biroul editorului, luaţi de guler şi întrebaţi cu un surâs subţire şi cu voce clară: Aveţi ceva de spus prin această carte?, cei 98% s-ar topi imediat. Dar complicitatea editorilor, negustori de cârnaţi nimeriţi în domenii anexă, e în realitate totală.
       Ca atare:
       – o carte nu mai are nimic de zis, însă spune frumos acel nimic;
       – majoritatea cărţilor nu-şi spun nici măcar frumos nimicul;
       – disputa e între nimicul frumos şi nimicul urât, într-o dialectică a nimicului care pare sofisticată;
       – ‘criticii’ urmează.
       Drept care cel ce are vag ceva de spus nu mai poate conta decât pe ‘posteritate’ să-şi dea seama de asta, ceea ce e cel puţin neconvenabil. Vreau să spun, ca aşteptare în timpul vieţii sale.

       (Citit S., cartea lui C.
       Pff.)

       Poate e timpul ca A. Laignel-Lavastine să iasă din carantina simbolică de după cazul Cioran. Are de vreun an o carte relativ remarcabilă, Gândirea rătăcită. Islamism, populism, antisemitism: eseu asupra înclinaţiilor suicidare ale Europei (Grasset). În linia de argumentaţie Benda, un nou tip de capitulare a Occidentului într-o filozofie a scuzei practicată de dimineaţa până seara etc.
       (Consecinţele disimetriei morale a ‘cauzelor profunde’ (dispozitivul mental al conspiraţionismului):
       – asasinul ISIS e victima victimei sale
       – evreii sunt călăii călăilor lor
       – occidentalii sunt călăii arabilor care-i omoară pe străzi cu puşti-mitralieră.
       – etc.)

       Cuvântul remarcabil al lui Jospin: ‘Da economiei de piaţă, nu societăţii de piaţă’. E atât de remarcabil, încât nu-şi vine să crezi că acest tip l-a formulat.
       Niciun politician de ‘stânga’ liberală nu va avea curajul să-l repete, şi totuşi e esenţa a ceea ce e defect într-un angajament progresist care abandonează progresul social şi se predă economismului.

       Foarte simpatică observaţia lui Alain că, de câte ori cineva spune despre clivajul stânga-dreapta că nu mai este o distincţie valabilă, e vorba de un om de dreapta.

       ‘Piatra de încercare a tot ceea ce poate fi hotărât pentru un popor sub formă de lege depinde de întrebarea următoare: „Ar accepta un popor să-şi dea el însuşi o asemenea lege?”’
       Toţi cred că vorba lui Kant (Was ist Aufklärung) ar trebui pusă pe toate frontoanele parlamentelor din lume. Dar e naiv… Ce popor acceptă să dea legi care l-ar contrazice. Progresul n-ar mai fi posibil niciodată, fiindcă s-ar vota în eternitate doar statu quo-ul.

       X: ‘O zi în care te trezeşti şi nu te doare nimic e o zi bună’.
       Man. Vreau să îmbătrânesc?

       Dacă e un mod sau o expresie de artă care dispare sigur, e teatrul. În ciuda eforturilor extraordinare ale actorilor etc., e destul de limpede, de câţiva ani. Tot mai limpede. Îl vezi alunecând. Va fi o artă confidenţială, pentru grupuri minuscule, ca opera. Nu filmul l-a ucis, cum se credea, ci epoca de acum, a elipsei, a shortcut-ului generalizat. Va trăi din subvenţii, apoi deloc. O vreme se va întoarce poate în sufrageriile bogaţilor, pentru o ultimă reprezentaţie.
       Cel mai trist e să-i auzi încă vorbind, triumfal, de ‘săli pline’, bilete reţinute pe câteva săptămâni… E îngrozitor.
       Nimeni nu pare să vadă în ce măsură speranţa e, mai întâi, o chestie cumplit de violentă.

Anunțuri

~ de soirs pe 13 Martie 2016.

2 răspunsuri to “~”

  1. Oamenii-tunel exista. Si, helas, au fabricat zilele trecute … si „teoria” convenabila – la observatia cu lipsa de fond vor raspunde tot cu o fraza-tunel din care nu lipseste cuvintul „anacronic”. Pus, desigur, intr-un ghiveci „poliglot” cu arome de facebook.

    Cit despre S. (cartea lui C.) – ati fost mult prea concis.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s