~

       Ştiu că schimbările pe care le-a făcut political correctness în filme (să zicem rapid, discriminarea pozitivă) sunt semnificative, în ultimele decenii, pentru pop culture.
       – de pildă, de vreo 20+ de ani, în filme toţi negrii sunt buni. Sunt toţi figuri de autoritate, fie în roluri de modele statuare (judecători, mentori etc.), fie de moderaţie, diplomaţie şi înţelepciune finală (nişte Morgan Freeman la cub). Dacă există doi parteneri, un alb şi un negru, cel din urmă va fi înţelepciunea şi primul stupiditatea şi imaturitatea sistematică.
       – toate femeile sunt puternice, inteligente, pacifice în probleme generale şi agresive, dispreţuitor-pedagogice, pălmuind bărbaţi în neînţelegeri particulare. Niciodată nu primesc palmele înapoi. Dacă se întâmplă, sunt experte în arte de luptă şi continuă riposta, umilind definitiv; ideea e că totul se termină cu bine. În plus, sunt totdeauna înţelepte; bărbaţii pornesc încăierări iraţionale (testosteron) iar ele le aplanează calm dintr-un amvon esenţialist chimic (estrogen), de obicei cu o sermonizare finală folclorică ‘woman is always right’, ‘listen to the woman’ etc.
       – într-o scenă cu albi şi negri, albii sunt umili, ridicoli sau moral inferiori; într-o scenă cu femei şi bărbaţi, ultimii sunt imaturi, stupizi, derutat-umili, naivi în faţa contingenţelor vieţii.
       Mă întreb dacă strategia PC e bună. Mai întâi pentru că ea nu constă în nimic altceva decât o imitaţie a figurii fostului opresor, o răsturnare a sa în oglindă. Figura negrului PC – imită doar fostul alb dominator, paternalist, sofisticat-distins; femeile – sunt fostul macho, figuri de macho în fustă, mater familias. E atât de simplu. Chiar nu s-a inovat mai departe de atât. Destul de uimitor, şi te întrebi dacă acest stadiu de improvizaţie e o idee bună.

       Avem exemplul post-’45. După Auschwitz, cred că n-am mai avut niciun evreu rău, ‘bad guy’, în filme – sau ceva de ordin infim. Sistematic cu roluri de înţelepţi, tipi inteligenţi, inimoşi şi ataşanţi, sofisticaţi, cultivaţi şi amuzanţi, victime dar încarnând o ultima ratio a umanismului etc. Te întrebi ce am obţinut: după 50 de ani, antisemitismul s-a întors, iar Israelul e scuza supremă pentru asta. Se înţelege anevoie dacă propaganda Binelui în pop culture a obţinut ceva concret. Ne era o cumplită ruşine după Auschwitz, am simţit că trebuie să compensăm, niciun evreu nu mai putea fi rău sau infractor etc., nu aveau o ţară, dacă aveau aceasta nu avea închisori sau ele nu erau populate cu nimeni; totul a fost aerat, angelizat, eufemizat. Ce am obţinut însă, răsturnând figura evreului, mimetic, în Übermensch? Care e concret rezultatul, într-o lume în care întoarcerea refulatului a luat – a câta oară – chipul primar al antisemitismului.
       Înţelegi uşor că azi nu există nicio altă ideologie la Hollywood pentru a înlocui PC-ul, că el are nevoie de ideologie, e pierdut fără asta, că a funcţionat mereu aşa, funcţia pedagogică e obsesia şi blazonul lui. Dar cum arată lucrurile, în confruntarea cu realul?

       În real, o feministă descoperă, lovind un bărbat, că acesta are o înălţime vag superioară şi masa corporală de până la 40% mai mare. În lumea reală, un negru află că, printre ai săi, judecătorii, artiştii sofisticaţi, savanţii, tehnicienii, modelele de înţelepciune nu formează neapărat majoritatea şi că lumea e dominată în continuare estetic, moral, politic de normativul şi expertiza ‘albe’. În real, evreii descoperă, 70 de ani post-Auschwitz, că, sub pretext palestinian, antisemitismul e mai viu ca niciodată, iar ei mereu vinovaţi, oricând vinovaţi, orice ar face vinovaţi.
       Imitarea unui Celălalt detestabil obţine dublura unui Sine detestabil. E doar prima fază, mimetică, în schimbarea raportului de dominare, care ar fi trebuit depăşită. Nu obţii, cu ea, decât o interminabilă reglare de conturi. O ură de sens contrar care e tot întreţinere a urii.
       Ce am câştigat aşadar, minţind în numele binelui, la proba realului. E o întrebare simplă.

       Simone de Beauvoir a văzut că diferenţialismul e o cale proastă. Şi toată turnura feministă, cel puţin universitară, e acum acolo. Interminabile reglări de conturi – sub pretextul studiilor feministe, de gen, queer etc., al lărgirii dispozitivului academic, o pastişă de gen la French theory. Ieşim din chestia asta toţi împreună sau nu mai ieşim deloc: femeie şi bărbat, sclav şi fost stăpân de sclavi, evreu şi fost antisemit. Capcana poziţionării revendicative continue, prin trucul moralist, are un termen, o epuizare istorică, putem spera că e o fază?
       Moralismul e dezarmant de simplu, determini continuu în celălalt vinovăţie prin trucul pedagogiei aidôs-ului, al ruşinii induse: vină (prin hiper-Memorie, aminteşti mereu grozăvia a ceea ce s-a întâmplat, sub pretextul spectrului Uitării), ură de sine şi demoralizare, până la o îngenunchere morală a celuilalt. Minunat: dar este aceasta eternă? Trebuie să ieşim la un moment dat toţi din impas, într-o emancipare transcendentă, generală a subiectului. Nu pot rămâne etern două tabere, unii superiori moral, aureolaţi ca victime, şi alţii inferiori prin esenţă, moştenitori de călăi. Vede oricine că e un diferenţialism care nu poate dura.
       Teoria claselor oferea totuşi un pivot universal, o emancipare, o dialectică progresistă, şi în plus avea grund istoric. S-a prăbuşit şi iată-ne în aer, cu regresii comunitariste, în derută şi improvizaţie.

Anunțuri

~ de soirs pe 2 Mai 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s