~

       În tradiţia dreptului european – mult-pomenita suşă romană aliată logos-ului grec -, nu există responsabilitate colectivă şi transmisibilă. Aceasta e, dimpotrivă, lumea vendettei, din societăţile mediteraneene lumpenizate ale Evului mediu – un văr îndepărtat ţi-a fost ucis de un clan rival, răzbunarea plutea ca o obligaţie pe mai multe generaţii.
       Nu ai dreptul să pedepseşti urmaşul cuiva pentru ce a făcut înaintaşul său. E ilogic, neetic şi inic. Simetric, nu poţi, ca urmaş, să te revendici de la o rană care n-a fost a ta, să-ţi pui în piept decoraţia lui de suferinţă, cerând dreptate sau reparaţie morală în numele celor care nu pot vorbi, pentru a confirma dacă vor reparaţia sau dimpotrivă, o găsesc dezgustătoare. Şi n-o poţi cere de la descendenţi fără nicio vină pentru ea.
       Răzbunarea de sânge e prohibită încă din codul lui Hammurabi. Nu există transmisie ereditară a unor conţinuturi istorice, etno-culturale sau ideologice. Acestea sunt tare ale lumii tribale, pre-universaliste, pre-moderne. Am fi vrut, uneori, să avem cu toţii alţi părinţi sau alţi copii, putem vedea că genetica şi istoria nu încarnează idealul. Dar nu există nimic mai absurd decât să fii făcut vinovat pentru genitorii tăi. Meritul sau vina nu se moştenesc ca ochii albaştri. Onoarea modernităţii vine din faptul că nu tragem după noi trecutul nimănui şi că suntem fiinţe depline din momentul aruncării în lume.
       Dacă păstrăm muzee sau ridicăm monumente, nu e pentru a ne moraliza sadic conştiinţele, generaţie după generaţie. Monumentele nu sunt reproşuri din piatră aşezate în pieţe, remuşcări stradale. Obiectele şi instituţiile conservării au scopul pedagogiei: informare, situare cronologică, bornă simbolică a timpului. Nu sunt altare, nici instrumente de moralizare pentru a ‘nu repeta trecutul’ – ca şi când vreun trecut s-ar putea, pe lume, repeta. Acest sofism comic, vehiculat îndeobşte, sub pretextul unei Uitări ficţionale, de firile moral-conservatoare, provine din dorinţa ardentă de a copleşi generaţiile cu vinovăţie transmisibilă, avatar al vechii dorinţe compulsive, a clericului, de a sermoniza din amvon masele pentru un păcat originar.
       Orice moralist e un cleric ratat şi trist pentru asta; nimic nu-l face mai trist decât traiul placid, nepăsător al mulţimii de contemporani. Ca un pescar de oameni, ar vrea să arunce peste lume o plasă de păcate, pentru a-i simţi înăuntru zvârcolindu-se. Păşind într-un muzeu, simţi în orice curator moralistul. Îţi trece în revistă obiectele vitrinei: nu se mulţumeşte niciodată cu informaţia austeră. Conotată, moralizată narativ, subtil instrumentalizată ideologic în staniolul suferinţei, ea trebuie transmisă mai departe ca o predică, într-o continuă compulsie la repetiţie. Rănile trebuie zgândărite în coajă pentru a nu se închide, infecţia trecutului, a răzbunării sau remuşcării, păstrată. Moraliştii sunt adulţi abuzaţi de mici care nu pot la rându-le să nu abuzeze: copii bătuţi care la rându-le bat, victime cu invidia călăului. Priviţi sticlirile din ochii anumitor angajaţi, patosul înălţător al momentelor naraţiunii, despre care e mai bine să nu insişti… Morala e un masochism al regretului. Te întrebi ce a făcut etica în istorie, dacă a trebuit să degenereze în morală – această groază normativă -, în aproape toate regimurile.
       Generaţiile de azi sunt total nevinovate – aşa sună lema onestităţii. Niciodată n-o s-o repetăm îndeajuns: generaţiile de azi sunt total şi absolut nevinovate. Pornind de la această evidenţă simplă, te inundă un val de ruşine.
       Nu datorăm nimănui nimic; nici arsura unei remuşcări ficţionale, nici răzbunarea. Se întâmplă să trecem pe-aici şi în general asta e tot, nu stăm sub nicio tutelă. Istoria nu e o mironosiţă pe care o întrebi din clipă în clipă, ca să nu te piardă din vedere, dacă e în continuare a ta.

       M-am întrebat de ce resimt dezgust când e descoperit şi expus la tv, la jurnalele de ştiri, vreun ‘nazist’ de substituţie. Nu vreun Eichmann sau Klaus Barbie. Câte vreo ultimă rămăşiţă, un soldat de gardă dintr-un lagăr ucrainean, localizat undeva prin Ungaria, o canalie senilă şi derutată, în faţa blitz-urilor, la cele 90 de primăveri ale sale. Nu se făcea dreptate? Nu era drept să fie vânaţi până la moarte, chiar şi cei situaţi la ani lumină de lanţul deciziei, pentru a servi de exemplu pentru totdeauna? Nu e cazul ca viitori amatori de genociduri – există, fără îndoială, viitori amatori de genociduri – să afle că nu vor scăpa niciodată?
       De ce, atunci, sentimentul de stinghereală, irepresibil?
       Mă aflam într-un hol de hotel, cu vreun an în urmă, aşteptând să coboare cineva. Pe un televizor se vedea o scenă din imitaţia locală a ‘vânătorii de nazişti’. Un bătrân, torţionar comunist din anii ’50, se apăra rotind o plasă de cumpărături, cu o privire bovină, de o delicată haită de ziarişti care-l înconjurase în faţa locuinţei personale. Bătrânul înjura. M-am pomenit uitându-mă în jur, în stânga şi-n dreapta, în holul populat şi somptuos de hotel, de teamă ca imaginile să nu fi fost văzute şi de altcineva. Fără să ştiu de ce, dar resorturile ambigue sunt operative. Subit, inexplicabil sentiment de ruşine.
       Dacă vom găsi în toată istoria noastră un singur moment care nu e imitaţie, unul singur – de la voievodate, limbă, legi, moravuri, veşminte, coduri, ’48, până la Unire şi ultimul acord economic de ieri -, un singur fenomen care să nu fie epifenomen mimetic, e probabil că ar trebui să îl închidem în formol şi să-l aşezăm pe o etajeră votivă, fiindcă am descoperit un salt epocal.

       Ideea de crimă imprescriptibilă nu e din codul juridic roman. E o idee uman sinistră.
       Nu are nimic de-a face cu justiţia, ci cu răzbunarea, ignobila răzbunare. Nu vom reuşi să ne răzbunăm înaintaşii, pentru laşitatea lor. Nici propriul nostru trecut, pentru tăcere. Dacă avem impresia că spălăm ceva din laşitatea înaintaşilor terorizând bătrâni a căror unică virtute e că nu se pot apăra, suntem în isterie.
       Crimele se prescriau după 20 de ani pentru că nu mai eşti acelaşi după 20 de ani. Nu mai e pedepsită aceeaşi persoană, literalmente. La 60 de ani începi să te schimbi. La 70, mental, cognitiv, îţi pierzi parte din repere; nu mai eşti acelaşi, când îţi povesteşti trecutul e parcă al altcuiva. Când frunzăreşte un album foto, deruta de pe chipul oricui, la vârsta asta, e impresionantă. În realitate, cele trei sau patru vârste ale vieţii aduc tot atâtea persoane diferite în trupul uneia singure: ţi-e ruşine de cel care erai în adolescenţă; n-ai mai face greşelile de la maturitate; la mijlocul vieţii eşti complet altul decât cel de la început şi de la sfârşit, iar toţi aceştia nu mai ştiu de paradisul copilăriei. După 80, e un miracol dacă mai ştii cine eşti şi pe unde anume trebuie să te urneşti pentru a ieşi din cameră.  Există un motiv pentru care bătrânii sunt eliberaţi din închisori. Nu ştii dacă cel pus în libertate mai e acelaşi sau eliberezi o fantomă. Să-i lăsăm să crape în pace, fără să fim mai josnici decât ei. Nu le faci unor monştri cadoul victimizării; iar dacă nu mai sunt monştri, pentru că nu mai sunt ei înşişi, monstrul eşti fără îndoială tu.
       Exhibarea colectivă, în media, a urii şi răzbunării ignobile e periculoasă, la un popor cu antropologie premodernă, intrat în modernitate de extrem de curând, de ieri la prânz.
       Toate aceste lucruri ignobile, respingătoare, abjecte sunt un spectacol tulburător pentru orice ins cu o urmă de onestitate. Am avut un timp când puteam fi curajoşi: era timpul când acei monştri erau în putere. Cu atât mai rău pentru noi dacă nu am fost. Onoarea nu se reperează post-factum, prin telescopaj de generaţii. Aceea nu e onoare, ci abjecţie.
       Să acceptăm, în fine, Ireparabilul. E groaznic, dar timpul a trecut. A trecut. Şi asta e în genere tot.

Anunțuri

~ de soirs pe 28 Mai 2016.

Un răspuns to “~”

  1. „Razbunarea” nu este, poate, un cuvant potrivit pentru a te raporta la un trecut belicos (in sensul in care il discutati Dvs: „Nu ai dreptul să pedepseşti urmaşul cuiva pentru ce a făcut înaintaşul său”). Dar asta nu inseamna ca trebuie, cum spuneti, sa acceptam ireparabilul. Putem imagina un anumit travaliu asupra noi insine pentru a modifica ceea ce s-a intamplat sa fim, i.e. fara ca noi sa fi putut participa la decizia asupra ceea ce suntem si ceea ce vrem sa fim.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s