~

       Uneori se uita undeva în gol şi spunea: ‘Măi, viaţa asta e un rahat’. Nu ştia să spună mai mult, nu elabora, dar era clar. Alteori făcea câte o pauză, pentru a reveni: ‘Doamne, un rahat’. Era cumplit de amărât când pronunţa cuvintele; o tristeţe grea, o întunecare. Îşi trecea palma peste faţă. Nu se întâmplase ceva special, nu avea o supărare identificabilă sau recentă. Aduna în expresia asta tot chinul lui, tot zbuciumul, la-ce-bun-ul. Ce naiba fac eu pe lumea asta? Dar era târziu, se căsătorise, făcuse copii, era stabilit într-un oraş, stabilit în viaţă, unde să te duci. Era cu totul târziu. Şi copiii lui vor trece prin asta, prin acelaşi lucru? Ofta, părea pierdut. Ce Dumnezeu e toată chestia asta? Să fugă undeva? Unde? Era un om în temniţă. Deja în temniţă, deşi îmi imaginez că n-avea mai mult de 40 sau 45 de ani. I se întâmpla câte o chestie ca asta, o sinceritate grea, o dată la o lună, la două-trei luni, de câteva ori pe an ofta aşa. O scufundare, o cădere în el, în tot ce avea mai mlăştinos sau poate mai adânc; chestii de neidentificat îl somau de acolo. Reuşise în viaţă? Poate. Era un om oarecare, nici mai bun nici mai rău decât altul. În acelaşi timp, un om care-şi dădea seama, care vedea.

Anunțuri

~ de soirs pe 1 Iunie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s