~

       Slavă Domnului: telefoane mobile. Nu m-aş mai putea dezobişnui şi nici nu am chef. Upgradat sau nu, o ‘îmbunătăţire’ a avut loc: nu te mai poţi imagina fără posibilitatea de a intra oricând vrei pe net, să trimiţi un mail, să umbli aiurea, să notezi ceva sau să nu faci nimic. Chestia aia cu un ecran mic care stă în buzunarul de la piept: stabilitate. Completare. Chiar dacă merg în ultimul refugiu de munte, e ceea ce vreau. Iar discursul ecologist sau conservator oboseşte ca o excursie în afara orbitei. The great outdoor, spaţii culturale şi celelalte. Da, avem telefoane. Oamenii au telefoane. Luaţi act, mai fixaţi-le o dată hipnotic, apoi reveniţi-vă.

       (Un site ‘clonat’ după jurnalul acesta – numele, semnătura, aspectul… -, plin de banalităţi suspinânde, de verbigeraţii neutral-tâmpe…
       Cât de ciudate sunt bolile noastre.)

       De ce ‘proprietatea e furtul.’
       Proudhon explică foarte clar asta, prin teoria simplă a ‘forţelor colective’. S-a referit odată la obeliscul din Luxor. 200 de soldaţi (şi atunci lucrările dure se făceau cu armata…) au ridicat un obelisc, în Place de la Concorde, într-un mod simplu, într-o singură oră. Să zicem că aceşti soldaţi ar fi fost plătiţi de o companie privată. Dacă ar fi plătit un singur muncitor, cu aceiaşi bani, să ridice obeliscul singur în 200 de ore, monumentul ar fi rămas fireşte la pământ. Capitalul plăteşte forţa individuală: îi spune salariu. Dar niciodată plusul: forţa colectivă.
       Să zicem că ai – luând un exemplu banal – o editură, şi 10 oameni lucrează la un moment dat la o carte etc. Ce faci tu e să-i furi continuu şi sistematic, lună de lună, plătindu-le doar travaliul individual, pe câtă vreme ei împreună au muncit de fapt cu mult mai mult, superior cantitativ şi calitativ, decât ar fi muncit un singur ins în timp înzecit să scoată cartea. Şi îi furi an de an, şi îi furi decenii, deşi îţi sunt aproape colegi şi aproape prieteni, te felicită de ziua ta şi le trimiţi felicitări de sărbătorile legale, şi le cunoşti familiile, şi tu însuţi crezi despre tine lucruri minunate. Fie pentru că eşti ignorant şi onest – habar nu ai de lucrul ăsta, nu te-ai gândit niciodată că patron înseamnă prin definiţie hoţ. Fie pentru că ştii, dar preferi să nu te gândeşti prea mult la asta.
       La acest sens s-a referit, printre altele, Proudhon când a spus că proprietatea e furtul. Există o forţă de muncă – cea colectivă – niciodată plătită. Nu înseamnă că nu poţi avea proprietate – mica ta casă cu grădină, cu bunuri personale . şi că te acuză cineva că le-ai furat direct pe acestea. (El face în acelaşi timp un elogiu al proprietăţii private, spunând că nu poţi fi liber fără ea, că e garanţia oricărei libertăţi etc., e foarte anticomunist. Deşi proprietatea e, totuşi, furtul.) Se produc bogăţii care nu sunt distribuite celor care le creează. Salariul retribuit pe o bază individuală – şi patronul trecându-şi în proprietate un surplus de valoare produs colectiv.
       (Lui X, care întreba odată ingenuu: ‘Cum adică proprietatea e un furt? Vreţi să spuneţi că apartamentul acesta în care stau eu, casa mea, grădina, toate acestea le-am furat? Cine ar putea afirma aşa ceva?’, sufocat de un patos naiv-comic.)

       X: ‘O viaţă bună? Simplu: înseamnă o viaţă productivă. Să laşi o lume mai bună decât ai găsit-o’.
       Lasă un scriitor o lume mai bună? Un pictor? Un fizician care rezolvă teorema lui şi produce un salt tehnologic? Ce înseamnă o lume mai bună – ipoteză: una cu mai puţină suferinţă. Vindeci vreo maladie. Dar apoi vin 25 noi. Mai bună – înspre ce finalitate. Nu mi se pare că lumea e o aventură productivă.
       Un scriitor, un scriitor mare, nu produce nimic – tulbură, taie în carne, te subminează, îţi trage pământul de sub picioare, îţi face clar rău.

       Îmi amintesc că revista Nature publica prin anii trecuţi o scrisoare, semnată de vreo 30 de oameni de ştiinţă anglo-saxoni, în care ne anunţa că, din cauza încălzirii climatice şi a perturbărilor provocate de ea, speranţa de viaţă a planetei n-avea să depăşească, probabil, anul 2050 – dacă naţiunile nu se vor pune de acord pentru proiectul unei pauperizări consimţite: să sărăcim împreună din solidaritate. – Lucrurile erau calculate la paritate, perfect echitabil. Ţărilor bogate li se cerea să sărăcească puţin, ţările sărace erau invitate să rămână sărace pentru totdeauna.

       Când eram mic credeam că bătrânii nu sunt în întregime oameni, doar ceva pe trei sferturi. Erau înceţi, absenţi, aveau ceva neconvingător, pe picior de plecare. Vizibil fără aderenţă, vizibil în vizită. Bunicii proprii nu se puneau, îi iubeam enorm şi ne adorau, erau parte din casă şi, de fapt, adevăraţii părinţi. Dar colegii lor de generaţie… Şi ne era parcă silă să pună mâna pe noi, ‘Ce copil drăguţ’ etc. Cât de bizar.
       Nici nu-mi trecea prin cap că şi ei au trăit. Credeam că sunt aşa dintotdeauna. Când mi s-a spus sau am aflat că ‘toţi ajungem aşa’ am hotărât clar: nu şi eu. Nu prea îţi venea să crezi, dar oricum decideai: în orice caz, nu eu.

Anunțuri

~ de soirs pe 17 Iunie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s