~

       Plagiomania publică.
       i. După excesele perioadei copy-paste a începutului erei digitale, intrăm în psihoza de sens contrar a plagiatului. (Marie Darrieussecq a scris câte ceva despre asta.) Suntem pe cale să compromitem şi acuza plagiatului, în alianţa dintre imbecilitatea savantă – există o imbecilitate savantă a descoperitorilor de conspiraţii – şi ignoranţa fericită a publicului, încântat să audă ceva de rău despre cineva de bine. Plagiatori reali defilează impenitent, în timp ce inşi nevinovaţi descoperă stupefiaţi că trebuie să se apere – ceea ce, în logică modală balcanică, e pe jumătate recunoaştere a vinei. Lumea rezultată, a amalgamului moral, e visul resentimentarului.
       În sine, acuza de plagiat e o tentativă de crimă: crima simbolică prin excelenţă. Nu mai contează dacă reuşeşte: acuza e de-ajuns pentru a ucide public pe cineva, pentru a-i distruge figura în efigie. (Două tipuri de blamuri mai au, în societăţile noastre, o putere de foc similară: cel de pedofilie şi cel de antisemitism; un al treilea, homosexualitatea, diminuat în ultima vreme, avusese o forţă comparabilă.)
       Plagiomania ar trebui studiată de psihologie şi sociologie, fiindcă închide o patologie completă. Plagiomanul – scormonitorul vigilent după plagiate reale sau imaginare, maniacal deoarece se bucură găsindu-le -, o făptură, omeneşte, relativ tristă, e reprezentativ pentru un întreg complex de frustrări nu doar personale ci şi societale, despre care se vorbeşte puţin. Patologiile timpului dau seamă de acel timp, nu de fenomenologia lui secundă. Poate că plagiomania era inevitabilă, la începutul erei numerice, când ne-am trezit pe birou şi în buzunar cu aparate capabile să creeze la comandă amalgam, abundenţă şi duplicitate. Totuşi, formele ei sunt suficient de interesante pentru ceea ce spun despre timp.

       ii. Plagiomania are o fenomenologie contiguă (conspiraţionismul, revizionismele, literatura de autoficţiune, reality show-ul, tabloidizarea, ‘dezvăluirea’ de presă etc.); nu e o întâmplare că toate au apărut simultan. Devoalează nevoia disperată a epocii de veracitate afirmată. În mod brusc, inexplicabil, am intrat în panică în privinţa adevărului şi a autenticităţii, de când simţim că nu le mai avem în posesie.

       iii. Acuza de plagiat e atât de insidioasă pentru victimele ei deoarece avem cu toţii un sindrom al uzurpării. Ne-am pomenit toţi, măcar o dată în viaţă sau de-a lungul vârstelor conştiinţei, minţind, preluând inconştient informaţii, schimbând date. Viaţa a fost un interminabil proces de mici imposturi formative, pe care le trecem prin pedagogiile, mentorii şi cărţile noastre, spre ceva în stare să semene în cele din urmă cu o individualitate autentică. Încât, în momentul când eşti acuzat de plagiat, chiar dacă ştii că n-ai făcut nimic, ceea ce resimţi insidios e vinovăţie. Îţi spui: ‘Dar în fond, e adevărat…’. Vinovăţie imposibil de alungat, cu toate factualităţile de partea ta. Aşa încât cel care te acuză devine, pentru tine, un fel de zbir al Adevărului, ca şi când doar voi doi l-aţi cunoaşte de fapt. Acuzatorul are o ampriză asupra ta extraordinară, te domină total. Te bâlbâi, nu-ţi găseşti cuvintele, te înroşeşti ca şi cum ţi s-ar fi dezvăluit impostura, dinaintea unui public tot mai lămurit. (Numai în procesele de la Moscova s-a mai văzut ceva asemănător.) Pentru acuzator, nu mai contează finalul. În acele clipe, te-a simţit vulnerabil şi în sinea lui a câştigat deja; indiferent de verdict, el iese din sala de judecată simbolică răzbunat, sigur de adevărul lui probat în fine.
       E o patologie vizibilă adesea în sălile de judecată reale, în care nimeni nu arată mai sigur pe el decât acuzatorul impostor, şi nimeni mai vinovat decât inocentul care tremură în boxă. Între cei doi s-a stabilit, insidios, o complicitate. În asemenea măsură încât, dacă acuzatorul ar renunţa brusc şi ar părăsi sala, victima ar susţine acuzarea singură.

       iv. Obsesia plagiatului: vine, în adânc, din faptul că noi înşine, în forul nostru deliberativ, ne simţim acut, în timpuri epigonice, plagiatori. De 50 de ani nu am mai inventat nimic, niciun concept, nicio gândire sau direcţie originală, s-a oprit totul prin anii ’65-70, după poststructuralism şi French Theory. (Dacă iei doar muzica şi pop-culture, imaginea clasică: un tânăr cu plete şi cu o chitară în mână, are, de-acum, 50 de ani. E aiuritor să constaţi că de atunci n-a urmat în fond nimic şi că o repetăm în buclă.) Plutind în plagiat simbolic şi obsedată de el, epoca se trezeşte lipsită de originalitate istoric-culturală, văduvită de o direcţie ideatică cu adevărat nouă şi o amprentă creativă unică asupra timpului. E culpa ei nemărturisită.

Anunțuri

~ de soirs pe 23 Iunie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s