~

lepoint-reine       Minute de când privesc fotografia asta din Le Point; un fel de paroxism al stuporii.

       Episod baroc; Lanzmann la France Inter, invitat ieri pentru un elogiu funebru la moartea lui Elie Wiesel; acuză deodată, în fond W. ‘nu a petrecut decât 4 zile şi 4 nopţi la Auschwitz, ca să aştepte apoi sfârşitul războiului la Buchenwald’ [lagăr de încarcerare, nu de exterminare precum primul, n.m.]. Şi infra. Wiesel nu a avut niciun cuvânt de apreciere pentru filmul Shoah, a refuzat să participe la el, se credea proprietar a tot ce s-a întâmplat în Holocaust şi spunea că nu ai dreptul să vorbeşti despre el dacă nu l-ai cunoscut direct…
       Rivalitate fără interes, inoportună. Realizatoarea, stupefiată, foşnea hârtiile. Senzaţie generală de jenă, un Lanzmann cu o surzenie accentuată, monomaniacal, exasperant, nu în una dintre cele mai bune zile. (‘Claude Lanzmann, îmi pot permite să vă întrerup? – Nu, nu puteţi.’) Nu ştie pentru ce a fost apelat, credea că pentru moartea lui Michel Rocard, el nu era foarte intim cu Wiesel… Moment surrealist. Şters de altfel din arhiva radioului şi din reluările podcast; dispărut în neant.

       Interviul lui N.M., aceeaşi revistă. Amintire de acum 2 luni. Întrucâtva uimit de consideraţiile lui Philip Roth, prietenul lui, vorbind de el ca de Fitzgerald într-un mesaj recent – ‘aveţi în el un mare scriitor’ -, de Sloto care-l anturează la Berlin etc., am deschis în fine cartea lui N.M., roman memorialistic, considerată de toţi cea mai bună.
       Nu era Fitzgerald. Era departe de a fi Fitzgerald.
       Omul e minunat etc. Cu nu ştiu ce blândeţe visătoare, umor, o nostalgie jucăuşă care-mi place mult şi un fel de conştiinţă ficţională de continuu martir, just în consideraţiile despre starea generală de lucruri etc., aţi putea fi de acord pe toată linia… Inutil. Cartea îţi cade din mâini (am încercat de 10-15 ori să o reiau, cu eforturi de voinţă; înaintam 3 pagini). Caz tipic de neînţelegere în lumea literară, de injoncţiune a eticului în literatură, delicat. Premiile literare obţinute aşa sunt remuşcări tardive, un fel de admiraţie-scuză, oferite stângaci azi pentru episodul deportării îngrozitoare din copilărie, în timpul Holocaustului – înscrise în siajul vastului episod traumatic al Europei. Nu doar pentru tipi din ‘jurii literare’, pentru oricine deschide o naraţiune livrescă, şocul etic e de neevitat şi pregăteşte amalgamul. În siderare etică, criticii au intrat pe rând în laisser faire. Dar judecata etică a unui fapt estetic e devastator înşelătoare.
       Să-şi fi dat seama el însuşi? Dacă da, e cam îngrozitor. Să trăieşti cu asta. Poate că nu mai poţi da înapoi, de la o vreme. Imersiunea, ambivalenţa conştiinţei, tentaţiile, subterfugiile… Caz clasic – involuntar – de parazitaj literar al unui capital moral, pe o notă stingheritoare de tristeţe. Urăsc istoria.

       Englezii, urmare şi sfârşit. Neinformaţi, depăşiţi. abrutizaţi, inculţi, alcoolici, rasişti, bătrâni… După vocabulele drăgălaşe prin care elita şi-a desemnat poporul, cel mai comic, ultrasimpatic, e Sloterdijk.
       Brexit? ‘Pentru mine, nu s-a întâmplat nimic. Un membru care n-a făcut la drept vorbind niciodată parte din Europa şi-a făcut cunoscută, doar, voinţa sa de a nu-i aparţine. Nu sunt deci printre cei care deplâng evenimentul. (…) Britanicii sunt deosebit de sensibili la [suveranitate] şi trebuia să contăm pe genul ăsta de reflex. (…) Britanicii, care şi-au autoimpus această Comunitate europeană în 1975, n-au făcut niciodată travaliul doliului pe care-ar fi trebuit să-l facă după al Doilea război mondial. Şi-au pierdut puterea mondială şi trăiesc în continuare într-o formă de rană narcisică. Chiar dacă au fost în tabăra învingătorilor războiului, nu i-au digerat niciodată rezultatul. (…) Dar atenţie, britanicii ştiu bine că o naţiune care a dezvoltat o diplomaţie suficient de eficace poate să obţină tot ce vrea. Ceea ce pierd cu Europa, vor obţine prin contracte bilaterale. În fapt, britanicii nu părăsesc Europa, doar şi-au normalizat relaţiile cu ţările continentului.’
       Finkielkraut: ‘Nimeni nu e gata să moară pentru Europa’. În Vest, poate. Dar ar fi să subestimezi grav Estul, unde ideea unei comunităţi de destin e destul de acută după ultimele traume. Românii au mers la război pentru imperiul austro-ungar, se înscriau pe liste să lupte voluntar pentru Viena, nu pentru că iubeau nu ştiu ce monarhie stupidă, ci fiindcă era o Uniune Europeană în mic, cu drepturi pentru minorităţi, ceva prosperitate şi un model de civilizaţie care le convenea. Din Centru, nu trebuie deloc subestimată frica de singurătate a periferiei.

Anunțuri

~ de soirs pe 4 Iulie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s