~

       A. Finkielkraut: ‘Până la o dată recentă, bogaţii erau de dreapta iar stânga apăra poporul. Odată cu noua mare diviziune socială, cea între planetari şi sedentari, bogaţii sunt de stânga iar poporul – cred ei – a trecut la dreapta. Ceea ce face că, pentru prima oară în istoria modernă, bogaţii nu mai au o conştiinţă vinovată. Burghezia distrusese vechea societate aristocratică (fondată pe ierarhiile naşterii) în numele egalităţii tuturor oamenilor. Apoi, ea trăda însă acest principiu, prin diviziunea muncii. De unde criticile pe care burghezul le primea. De unde propria sa dificultate de a fi. Burghezul nu se iubea, iar când cădea în autosatisfacţie, scriitorii, artiştii îl rechemau sever la ordine. – Această epocă e revolută. Neo-bogaţii nu mai au complexe, iar scriitorii, artiştii le ţin hangul. Când se mobilizează, azi, e pentru a biciui poporul retractil şi retrograd. Democraţia fusese universalizarea ideii de Semen, de asemănător. Neo-bogaţii nu mai văd semeni decât între membrii castei lor (de unde tentaţia secesionistă a locuitorilor Londrei), în acelaşi timp în care pretind a apăra „deschiderea” împotriva ispitei replierii. Burghezul, cum a scris-o François Furet, era prins între egoismul calculator prin care se îmbogăţea şi compasiunea pe care o identifica cu genul uman, era deci o fiinţă nereconciliată cu sine. Stânga, în ultimul ei avatar, reuşeşte performanţa de a-i reconcilia pe privilegiaţi şi câştigători – cu ei înşişi. Acest spectacol e vomitiv. Niciodată câştigătorii nu au fost atât de puri’ (RCJ, 3 iulie ’16).
       Mai mult, încă, i-am lăsat să-şi forjeze o conştiinţă permiţându-le să ocupe chiar perimetrul social al protestului. Ca şi când ar fi într-un fel oarecare şi al lor. Ca şi când nu ei ar fi cei care creaseră raportul social care a născut protestul, de la bun început. Erau acolo pentru a-şi coregrafia o conştiinţă. Noi – am închis ochii pentru a ne spori cadrele. Nu înţelegeam că tot ce ating ei se usucă. Ei bine, l-au compromis, acest perimetru. Nu au dus de patru decenii, prin media pe care o controlau – şi noi în urma lor, suivist – decât lupte secunde, societale (reale desigur în absolut, dar secunde în ordinea priorităţii realului). Homosexualitate, da – sărăcie, nu (subiect prea dezolant, plictisitor desigur); feminism da – locuri de muncă, nu; imigranţi da – diferenţe de clasă în societate, nu; antirasism da – inegalitate nu. Ş.a.m.d. O farsă uimitoare. S-au obţinut în aceşti ani toate drepturile societale imaginabile, şi ele s-au legiferat masiv în parlamente, fără ca inechitatea socială să se fi deplasat un singur milimentru, ba chiar înregistrând bizare, inexplicabile progrese.
       Uimit adesea cât de rar se observă, din rangurile stângii radicale, acest transfer uluitor de conştiinţă. Căci a fi bogat e prilej de remuşcări. A fi bogat şi homosexual, însă – te promovează subit în rândul victimelor, relaxându-te moral. A fi bogat şi femeie – în contingentul luptătorilor feminişti. Bogat şi negru, sau bogat şi în cărucior cu rotile, să zicem – în comunitatea militanţilor antirasişti sau pentru drepturile celor cu dizabilităţi. Din opresor, iată-te victimă, plângând alături de cei care plâng; ce sentiment subtil şi inedit, deodată, o conştiinţă… Să ceri unei societăţi al cărei autor, cu toate inegalităţile ei, eşti chiar tu, să ceri deci de la tine însuţi, într-un perfid transfer de reprezentare… a fost de o abilitate unică. La sfârşit, adăugând şi filantropia, toţi bogaţii aveau într-un fel sau altul o conştiinţă. – Cât despre planul teoretic, inovaţia conceptuală şi ideatică a luptei (lumea se schimbă cu idei nu cu ţipete) s-a împotmolit la rândul ei, iar tot ceea ce se face acum şi pare nou (‘studii postcoloniale’ etc.) e pastişă palidă şi cuminte, decupaj noţional al acelor ani fecunzi (French Theory etc.). (În cazul feminismului, dezastrul e dezolant, vacuitatea teoretică aruncând mişcarea în isterie media, minorat şi aproape de compromitere.)
       Confuzia, pe care o fac mai toţi dintr-o respiraţie, între social şi societal, aşadar între economie şi ‘drepturi’ şi sclifoseală victimară secundă, a falsificat însăşi ideea de protest, de luptă, de radicalitate în societăţile occidentale de acum. Au distrus şi ideea unui progres, a unei înaintări posibile; toţi constată o regresie marcată. Lucruri pe care nu le-ai fi putut gândi măcar, de jenă, în anii ’70-80 sunt spuse azi sub lumină; rezultatul e un revizionism victimar generalizat care ţine loc de conştiinţă, opacizând adevăratele lupte. Ca şi când, infanţi, capitalul ne-ar fi dat în aceşti ani câteva jucării să ne ocupăm timpul. Au fost Anii Cabotini…, un cabotinaj existenţial integral.
       Bogaţii îşi stăpânesc pesemne greu râsul, auzind peste tot în societate ecoul propriilor spuse. Ce au dorit au obţinut întocmai: vă vom ceda treptat toate drepturile societale imaginabile, cu condiţia să nu atingeţi sistemul însuşi al Puterii, al disparităţii economice esenţiale 30-70%, structurile piramidale de putere, cultura dominantă. Şi au câştigat. În ce ne priveşte, la 5 ani odată puneam mâna pe pancarte şi ne agitam obţinând încă un drept, felicitându-ne (pentru ecologie, pentru vegani, pentru persoanele ‘trans’ etc. şi dreptul de a intra în toalete), în timp ce răsetul lor răsuna subţire de după ziduri. Le-am dat, în condiţii istorice, un respiro enorm de patru decenii, pe care poate nu-l vom ratrapa niciodată. Farsa a fost sublimă.

Anunțuri

~ de soirs pe 8 Iulie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s