~

       Să presupunem că nevasta te-a înşelat dar hotărâţi să rămâneţi împreună. Vă leagă prea multe, sunt toţi anii aceia tineri şi puritatea şi amintirea voastră acolo, veţi face deci amândoi un efort. Dacă mai târziu, însă, la fiecare ceartă, o să-i aminteşti greşeala pe care a comis-o în raport cu tine, nu-i dau zile multe mariajului vostru. La un moment dat trebuie să ierţi, chiar dacă nu uiţi. Apoi vei uita, poate. Pentru că ai început prin a ierta, sau pentru că totul începe să fie undeva prea departe în timp, şi alte lucruri s-au adăugat la aventura voastră comună. Oricum, veţi fi împreună.
       Obsesia memorială a tuturor victimelor istoriei. Mă gândesc de mult la asta şi nu aflu nicio soluţie. E cu neputinţă. Nu poţi să aminteşti mereu ce rău a făcut o naţiune Stolpersteinealteia, sau propriilor subiecţi. Asta nu duce nicăieri, pentru că nu ai de-a face cu acea naţiune, ci cu urmaşii ei de azi. Văzând cărămizile de pavaj – Stolpersteine – care se pun în Germania, cu numele unor victime ale naziştilor şi data la care au fost arestate sau omorâte, am fost consternat; sunt montate în pavaj la diferite adrese: de aici a fost deportată familia X, aici i s-a confiscat casa familiei Y şi ea a fost deportată, aici poetul Z a fost împuşcat. Mă pun în locul oamenilor care calcă pe acolo. Pe acele plăci pavate memoriale calcă generaţiile de azi, nu de ieri; deci nu vinovaţii. Urmaşii nu au absolut nicio vină, de ce trebuie să contemple înspăimântaţi acele pavaje şi plăcuţe şi repere memoriale sumbru apăsătoare? Pentru a nu uita? NIMENI nu uită. E un non-argument. Pentru asta există cărţile de istorie. De ce trebuie să ieşim din istorie, intrând în spaţiul social, urban şi să punem şi acele semne memoriale in-your-face, în faţa unor generaţii care nu-au-perfect-nicio-vină? Cred că raţionamentul lui Wiesel despre memoria compulsivă a fost pur şi simplu greşit. Ştiu, nu putea vedea lucrurile altfel, a îndurat prea mult şi aparţine unui timp cumplit. Dar e complet eronat. La un moment dat trebuie să ierţi. E imposibil să faci un singur pas mai departe fără asta. Nu poţi să copleşeşti cu vină generaţii după generaţii, telescopate continuu. Supravieţuitorii Holocaustului sunt foarte puţini, sunt undeva la vârsta de 90 de ani acum. Au apărut asociaţii, de pildă în Franţa, nu ale supravieţuitorilor, ci ale urmaşilor de supravieţuitori. Deci, 500 de ani de acum înainte, vor putea exista două tipologii umane, urmaşii supravieţuitorilor, purtând cocarda strălucitoare a elecţiunii Victimei la rever, şi urmaşii Călăilor, târându-şi umil picioarele pe străzi, cu capetele plecate? Stăpâni şi sclavi? Unii simţind, la ceremonii, mândrie, alţii – ruşine în eternitate? Nu e doar înspăimântător de absurd, e inuman.
       Examinezi toată linia paralogismelor neiertării, tip Jankélévitch, des citată: nu ai dreptul să ierţi în numele victimelor, ci doar în numele tău; nu poţi să ierţi până nu ţi se cere iertare; dar nici în numele tău nu poţi ierta, pentru că n-ai fost acolo. Pe scurt nu ai dreptul să ierţi. Niciodată, nimic, end of story. Cuţitele rămân afară din teacă, încruntătura, vie, rana – zgândărită periodic pentru a nu se închide.
       În felul ăsta nu există conciliere posibilă, viaţă posibilă. În felul ăsta morala devine un instrument de aservire morală. Culpa, un stigmat funcţional. Mereu un grup de oameni va ţine prizonier, cu capul în jugul etic al Ruşinii (aidôs), un alt grup de oameni. Urmaşii – pe alţi urmaşi. Primii, cu niciun merit – căci nu ei au fost acolo, nici n-au fost delegaţi de antecesori pentru asta, iar onoarea şi meritul nu se transmit biologic, prin sânge. Ceilalţi, fără nicio vină – nici ea transmisă vreodată filogenetic. Oameni absolut nevinovaţi, de ambele părţi – nu e îndeajuns să subliniem: nevinovaţi – intră într-o coregrafie memorială morbidă. Dialectica lui Jankélévitch e minunată, omul era nu mai puţin admirabil el însuşi, dar e foarte slabă, se fisurează imediat la contraargument. A o urma înseamnă să intri rapid în aporie, deoarece e o raţiocinaţie, o argumentaţie de labirint închis. Îţi spune încontinuu că intri în zid, te întoarce mereu în unghiul mort şi îţi arată cum nu există peste tot decât fundătură. S-a chinuit pe 200 de pagini (Le pardon, Aubier-Montaigne, 1967; L’imprescriptible. Pardonner? Dans l’honneur et la dignité, Seuil, 1986) să expună pasionat o absurditate pură. Ştiu, era sastisit să vadă aroganţa germanilor pe străzile Parisului, care se plimbau turistic ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, după numai 20 de ani; şi-a ieşit pe bună dreptate din fire şi a scris o morală a neiertării. Dar trebuie să rupi cercul. Oricum ai încerca să justifici aşa ceva, e absurd, pentru că te adresezi unor nevinovaţi cărora le ceri o coregrafie perpetuă a Vinovăţiei, într-o logică imposibilă a meritului şi culpei transmisibile.
       Aceea nu mai e conciliere, încercare de împăcare, iubire. E involuntar o relaţie între stăpân şi sclav, cu întreaga ei dialectică hegeliană problematică.
       – dar nu-i vom bucura astfel pe neonazişti, rasişti şi alţi bizari, care abia aşteaptă să scoatem din pieţe monumentele publice moral stigmatizante, la care ţinem ceremonii anuale? Nu, pentru că amintirea istorică va fi păstrată în instrucţiunea publică şi instituţii muzeale, prin intermediul inferenţei faptului ştiinţific: predarea istoriei în şcoli şi prin studiu de exponat, generaţie după generaţie, favorizând memoria, interpretarea şi gândirea critică.
       – dar monumentele publice comemorative nu sunt cam acelaşi lucru cu un muzeu, tot locuri ale Memoriei? Deloc; un muzeu şi o simplă cruce aşezată la 10 metri de el, amintind strict acelaşi eveniment sau epocă, nu sunt acelaşi lucru; primul e instrucţie, celălalt e metafizică. Primul îţi cere să înţelegi factual şi analitic ce anume şi cum s-a întâmplat, al doilea să faci doliu. Primul se adresează raţiunii, al doilea sentimentului; idee cel dintâi, ideologie celălalt.
       – garantează asta ceva? de pildă, că germanii de mâine n-o vor lua de la capăt, dacă le vom desfiinţa, să zicem, monumentul public uriaş amplasat în Berlin, pe lângă care trec azi cu capetele plecate? – Mai întâi, nimic nu garantează nimic – dar dacă acest lucru e adevărat, nici memorialul. Însă întrebarea conţine presupoziţia că există în germani (sau în oricare alt popor purtând cândva stigmatul Vinei) o tendinţă specifică, în linie filogenetică, de a comite răul şi monstruozitatea istorică, sau o cultură specifică a răului (suprematism völkisch etc.), transmisă în acelaşi fel. Ea s-ar moşteni genetic prin faptul naşterii sau ar înflori în mediul cultural specific, în mod imanent şi omogen, având deci nevoie de o continuă pedagogie preventivă. Presupoziţia e absurdă, o etnopsihologie primară de secol XIX, völkisch-rasialistă, un esenţialism biologist în care naţiunile sunt entităţi care conţin o esenţă ireductibilă.
       – amintim greşelile trecutului pentru a nu le repeta. E un argument absurd, de tip non sequitur, o idee-primită şi un truism cu un succes public constant şi uimitor, rulat într-un fel de folclor social-media inexplicabil. Istoria e dialectică şi procesuală. Nu se repetă niciodată. Niciodată la fel, niciodată în acelaşi fel, niciodată cu aceleaşi efecte şi pentru aceiaşi subiecţi. Dacă nu sunt aceleaşi nici actorul, nici decorul, nici scenariul şi intriga şi nici timpul, deci nimic din clasica unitate de timp, loc şi acţiune, nu avem aceeaşi piesă. Cursul devenirii umanităţii e aventura în temporalitate. Evenimentele istorice nu sunt evenimente naturale (zi-noapte, vară-iarnă, viaţă-moarte) cu regularitate sau ciclicitate determinate, ordinea naturii nu e ordinea schimbării din societăţile umane, cauzele de ieri şi de azi nu dau aceleaşi efecte. Fraze de tipul ‘Un popor care-şi uită trecutul e condamnat să-l repete’ (Churchill), ‘Cine nu cunoaşte istoria e condamnat s-o repete’ (Marx) sau ‘Cine uită nu merită’ (N. Iorga) sunt somaţii sentimentale dar logic incongruente. Cea mai mare eroare când priveşti istoria curentă e să ai un sentiment de déjà-vu, care te introduce în determinism. Să vezi manevrele armatei ruse în Crimeea şi să te crezi la debutul celui de-al Doilea război. Da, războaie sunt întotdeauna; dar nu se repetă acelaşi război. Tiraniile sunt recurente, dar nu sunt aceleaşi, nu au deloc aceleaşi cauze şi aceleaşi consecinţe. Nici perioadele de fericire sau confort indiferent. Istoria surprinde întotdeauna. Stalin nu e Hitler, care nu e Mussolini, care nu e Salazar sau Perón, a pune câte un sufix de tip ‘-ism’ la fiecare dintre ei nu explică nimic, şi nimeni din prezent nu poate fi oricare dintre aceştia. Impresia naivă e că trecutul e instrumental – nu foloseşte la propria sa înţelegere – şi pedagogic, că el ne-ar putea învăţa ceva despre prezent, că Memoria e deci un fel de protecţie epidermică şi ceea ce trebuie să facem pentru a înţelege prezentul e să producem analogii. În acest fel, insul cel mai inteligent în aprecierea unei situaţii factuale ar fi cel cu mai multă memorie… N-ar trebui să avem decât un computer cuprinzător, în care am introduce tot ce e bornă evenimenţială, pentru a fi feriţi pe viitor de răul istoric. Or – fără a insista – istoricii sunt proşti consilieri: fiecare eveniment produce ceva radical nou, sunt individuale, situate, unice. Grecii ne-au dat obsesia asta a morfologiilor istorice circulare (mai târziu, avatarurile spengleriene, toynbee-ene de filozofia istoriei…), ei care voiau cu orice preţ să-şi lege timpul de zei. Se spune de pildă: toate civilizaţiile îşi ating apogeul şi apoi tind spre decădere, iată o ciclicitate, probă Roma şi Grecia. Dar dacă le legi într-una singură, numită ‘civilizaţia mediteraneană’, ‘europeană’ sau ‘occidentală’? Vezi deodată că are un destin comun, prosperă de 5000 de ani şi dăinuie şi azi, ba chiar e mai redutabilă ca niciodată. A fost de ajuns să lărgim perspectiva, să mărim puţin burduful acordeonului, şi cântecul nu se mai aude. Cunoaşterea nu e aproximaţie, a repeta înseamnă ceva precis: a reproduce identic. E atât de absurd să vezi asta istoric, când fiecare situaţie e particulară, arbitrară, subiectivă, încât nu e nevoie să insişti. Cât de simplu ar fi ca istoria să nu fie hazard total şi să se supună unei logici. Ca povestea ‘spusă de un nebun, plină de zgomot şi furie şi care nu semnifică nimic’ să fie rezolvată luând de undeva  o riglă.

       O impostură metodologică provenită dintr-o absurditate epistemologică, e de neînțeles că moralismul memorial persistă. Cred că ne-am greşit cam toţi, unii altora, în istorie. Dar în trecut. Azi, la momentul vorbirii, avem cu toţii o fiinţă istorică de Urmaşi. Nimic altceva decât urmaşii acelor erori. A înflorit o imensă cultură a Victimei, după căderea comunismului. Cu o ontologie victimară specifică, un diferenţialism total explodând într-un soi de turneu mondial al Scuzei, plecării frunţii şi Memoriei. Comunitarisme multiple, de negri, femei, arabi, evrei, LGBTQ etc., toţi aleg calea memorială, biciuirea prin amintire, copleşirea, demoralizarea, aservirea morală a celuilalt. Evident, între timp capitalul prosperă şi lucrurile merg din prost în groaznic. Prea bine.
       Noi mai vrem, însă, să fim împreună? În numele a ceva, de natura universalului? Cum ar fi o idee generală despre ceva, orice?
       Cei doi inşi căsătoriţi aveau cel puţin ceva de partea lor când au luat hotărârea: ‘dorinţa de înţelegere’, ambiţia fuzională de a face cuplu.
       E prima întrebare de la care ar fi onest să plecăm. Poate că nu avem nimic şi abandonăm senin totul. Nu se înțelege altfel pasiunea constantă, singura constantă, pe care o avem de a ne chinui unii pe alții.

IMG_20160729_144953

Anunțuri

~ de soirs pe 29 Iulie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s