~

       Atentate teroriste: intrăm de acum în mimetism şi legea seriilor (‘o nenorocire nu vine niciodată singură’ etc.).
       Partea bună: nu durează, se vor epuiza treptat; pesemne în zece ani secvenţa istorică ‘atentate islamiste’ e o amintire. Partea rea: trebuie să se epuizeze.
       Asemănarea noastră cu la Belle Époque te deprimă. Camus în L’homme révolté: ‘Numai în anul 1892, numărăm peste o mie de atentate cu dinamită în Europa, aproape cinci sute în America (…) sunt punctul culminant al acestor treizeci de ani de apostolat şi pun capăt, pentru religia revoluţionară, epocii martirilor’ (Gallimard, 1951, p. 173). E drept, vizaţi de atentate erau doar şefii politici, ‘capete încoronate’ etc., asasinatele nu ţinteau civili (istoria nu se repetă…). Dar azi nu mai ştim nimic despre miile de atentate din epocă. Ni se pare timpul cel mai tihnit, faimos exact pentru asta, oamenii se plimbau pe Corso, patinau iernile prin lacuri amenajate, damele aveau rochii cu muselină.
       Capitalul, în forma lui cea mai degenerată şi în acelaşi timp mai izbutită, nu mai produce decât dezechilibraţi. (Marx numea momentul trimfului maxim al capitalului: societatea războiului civil generalizat. În punctul maxim, nu mai ai decât smintiţi total.) Societate individualistă, redusă la istoria scurtă, în criză de identitate, IMG_20160727_121955pulsională, fundată în emoţional etc., e un paradis al nevrozei de masă. Serial-killer-ii, mass-murder-ii din America, atentatorii din şcoli care omoară zeci de copii deodată, fenomen nemaivăzut şi de o stranietate totală pe care nimeni n-a reuşit să-l explice, toţi sunt produse pure ale Modernităţii. Capitalul îşi subminează structurile antropologice care-i permit unei comunităţi umane să existe, de-tabuizând într-un imoralism accelerat. Islamul e fireşte o problemă în sine, ontologic o problemă, e un text violent aflat încă în faza infantilă, literalistă, nu are Reformă, suprastructură clericală etc., ar fi facil s-o reduci la patologie. Produce şi ucigaşi perfect autonomi, cu discernământ integral, livrând oricând o inferenţă ideatică a justificării crimei, fundată silogistic în texte. Însă tot restul e fenomen de mimetism; dacă n-ar fi fost el ar fi ucis în numele a orice altceva. Cele două fenomene, raţional şi iraţional, se adiţionează.
       Aşteptare, deci. O nefericită de aşteptare e tot ce avem. Speranţa că hazardul te va feri; genul ăsta de exasperare relativă.

       (În sine, dacă o epocă-epavă e un liman pentru roman. Un salt calitativ pentru avangardă. Sau dimpotrivă, marasm, imitaţie.)

Anunțuri

~ de soirs pe 2 August 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s