~

       Un vegan, E.C., propune să punem obligatoriu pe fiecare pachet de carne, aşa cum se întâmplă pe pachetele de ţigări, două fotografii: cea a animalului în viaţă, pentru a arăta că a fost o fiinţă, a avut o privire, un chip, şi apoi o fotografie cu acelaşi animal, mort. Foarte mulţi ar renunţa la consumul de carne sau l-ar reduce semnificativ, doar din acest motiv; copiii ar fi oripilaţi etc.
       Mai întâi, fotografiile nu au făcut pe aproape nimeni să renunţe la fumat, de aceea nu avem statistici publicabile cu efectele lor, şi toată campania violent condescendentă şi brutală, în general cu eficienţă nulă, în care oamenii sunt confundaţi cu turmele ovine, e ideologică iar nu raţională, în sensul că a fost impusă de câteva ‘ONG-uri’ nu de cercetări psiho-sociologice reale.
       E şocant să te gândeşti că animalul din farfurie a avut o… faţă, e-adevărat. Însă chiar dacă ai adăuga o a treia fotografie, cu numele său, şi în care se ilustrează cum e tăiat animalul, ceva îmi spune că, în final, după o perioadă primă de recul, acul manometrului moral nu s-ar deplasa semnificativ iar distribuitorii şi-ar relua în magazine profitul. Ar trebui multe alte retorsiuni să-l clinteşti – foarte puţin. Nu numai pentru că guvernele sunt aliate cu lobby-urile industriei cărnii în mod natural etc.
       E-adevărat, consumatorul uman e ajutat să uite în fiecare zi, în magazine, cine e şi ce e pe cale să facă. Dar fie şi amintindu-i, în ce fel garantează asta că s-ar opri. Fireşte, îi suntem recunoscători capitalului că ne acoperă crimele şi urmele, zi de zi. Dar capitalul… suntem noi înşine. Tiraniile, dictaturile, istoria – suntem noi înşine. Niciuna dintre ele n-ar reuşi vreodată dacă ne-am opune fie şi cinci minute – le-am mătura de pe scenă într-o clipită. Mă amuză când văd imagini din Coreea de Nord. Un singur moment dacă acea mulţime în isterie lacrimală s-ar opri şi ar face un semn către tribună, omuleţul care prezidă cocoţat pe ea n-ar şti pe unde să găsească mai repede ieşirea. Dacă duetul dictator-supus există în istorie, e fără îndoială pentru că între cei doi există un acord implicit pentru ca dansul să aibă loc, un raport care, cu toate prejudiciile, e finalmente unul de profit sau avantaj reciproc. (Şi profitul se poate rapid enumera fie şi în bizarerii istorice tip Coreea de Nord: e real.) Trebuie să privim în faţă stoic această oroare a dualismului transcendental – motiv pentru care toate discursurile moraliste sunt ridicole intrinsec şi parazite etic. Noi nu putem avea mâna stângă imorală şi mâna dreaptă, plesnind-o, agent moral înalt şi pur. Un sine rău, şi un supraeu moral mirobolant – în acelaşi timp. Trebuie să fie alternative. Când ţi se arată un documentar animalier la televizor, nu ştii niciodată ce s-a întâmplat cu animalele de acolo. Vezi un crescător, în salopetă curată, îţi arată vacile sau păstrăvii sau păsările, curăţenia, cum le mângâie şi e sincer ataşat şi are grijă de ele – el însuşi are o familie, doi copii, o casă cu sobă şi horn pe care intră Moş Crăciun. Nu vezi niciodată ce se întâmplă la sfârşitul documentarului, ultimul proces al lanţului.
       Fără îndoială pentru că ştim: ştim ce se întâmplă; e ne-spusul cunoscut de toţi, marele secret al lui Polichinelle. Problema nu este că n-am ŞTI, vreodată, ce se întâmplă, şi că ar veni asupra noastră ca o surpriză ce anume este carnea ivită în farfurie. Procesul ‘disonanţei cognitive’ are o cauză. Noi înşine ne suntem, aici, cauză increată, propria noastră cauză…
       Va să zică, iată-ne fumând – şi în acelaşi timp creăm o comisie care să ne spună că fumăm, şi în fine una care să ne pedepsească pentru că fumăm. Ceva, observă oricine, nu e în regulă… Morala are ceva intrinsec bolnăvicios şi consacră un parazitaj. Creăm sistemul capitalului, şi în acelaşi timp teorii care să ne spună că a-ţi exploata semenul pare ceva nu chiar întru totul glorios. Dar suntem prezenţi, în toate, noi înşine, spectacolul şeptelului uman, nu nişte prieteni umanoizi veniţi din Sirius. Optimismul antropologic tare nu are grund. Nu e vorba că nu iubim animalele. În acelaşi timp în care ne place carnea, iubim în mod radical autentic animalele. Nu cred că ai putea găsi un crescător de animale care să nu-ţi mărturisească, uneori lăcrimând, că le iubeşte ca pe copiii lui. Le dă chiar nume, le ştie aproape pe fiecare în parte. Doar că un părinte nu-şi trimite copiii la abator după asta.
       Toţi ne-am ‘redus consumul de carne’ în ultimul timp. Bravăm, negăm, râdem, putem produce o panoplie întreagă de glume, dar pe dinăuntru, gândul roade un pic. Ceva, supărător, e acolo, subzistă, creşte. Istoric, există un început de efect, veganismul şi în general antispecismul e cea mai recentă cauză morală după comunism. Va fi suficient încât să facă masă – şi revoluţie – schimbând într-o zi semnificativ totul, de la galantare la proiectul uman, habar nu am. Dar e clar că, subreptice, dincolo de micile divagaţii de filozofie morală şi antropocentrism, ne-a introdus puţin morbul conştienţei, adică tortura neliniştii. E destul.
       Dar e nevoie, oare, să ne proiectăm mereu ca alţii pentru a fi mai bine aceiaşi. Nu mai există o altă cale.

Anunțuri

~ de soirs pe 21 August 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s