~

       Bietul nebun vorbeşte singur în mijlocul străzii. Strigă: ‘Să vă duceţi la dracu cu civilizaţia voastră’. Copiii îl cunosc şi îl provoacă, câte unul mai curajos îi aruncă: ‘Vreţi să ne spuneţi cum era pe vremea dvs.?’ şi fuge înapoi în grup, râzând. Îşi dă seama că e provocat, cruzimea lor e însă eficientă, nu se poate abţine. Glosolalia continuă. E ceva cu ‘regele’ şi cu perioada de aur din interbelic. N-a apucat-o, nu are mai mult de 50 sau 60 de ani, o vârstă incertă, dar e convins. ‘Ce-au avut cu regele, comuniştii? De ce l-au alungat? Acuma, de ce nu l-au primit? Nu se compară, ce e acuma şi ce era atunci nu se compară. Comuniştii! Nu erau atâtea maşini…’ şi bâlbâie ceva trecând strada. Nu ştiu de câte ori l-am văzut. E ca o insectă subţire care bântuie bulevardele. Delirul lui paseist ţine uneori o oră sau două; când te întorci îl găseşti tot acolo, predicând unor noi trecători indiferenţi; se plimbă de-a lungul străzii, din când în când ţipă la câte unul, îngrozindu-l. ‘De ce nu-i strânge, Doamne iartă-mă, de pe străzi?’ se întreabă o femeie, îşi face cruce discret, destul de speriată. ‘Unde e poliţia? Nu-şi dau seama că există bătrâni, copii?’ Unde să-i ‘strângă’, însă. În afara furiei lui verbale, răguşit-baritonală, pare inofensiv. Slab, un fes strâmb, haine demne de milă, mereu o sacoşă în mână în care duce nu se ştie ce fiindcă nu-ţi poţi imagina o destinaţie…

       Observasem de mult că delirul psihotic are un imaginar conservator sau reacţionar. Modelele psihotice din patologia psihiatrică sunt figuri ale ordinii: dictatori, tipi forte din istorie, ‘Napoleoni’. (Nu-mi dau seama de la cine se revendică azi puseele de megalomanie. O franţuzoaică a scris în anii trecuţi o carte care atestă că nu era deloc un mit: fiecare epocă avea propriii săi Napoleoni, câte 5-6, la diferite spitale din Paris şi împrejurimi.) Dacă aş fi de dreapta m-aş îngrijora că modelul psihotic încarnează sistematic auctoritas-ul, normativitatea, puterea… Nu sunt imitate vreodată figuri ale emancipării, egalitari, minoritari, transgresivi, visători sau binefăcători naivi ai umanităţii, în sanatorii nu e nimeni Gandhi, Robin Hood sau Pasteur. Impactul evenimentelor istorice asupra registrului medical e evident, însă mereu cel emulat va fi le signifiant Maître, lumea şefilor.
       Scrisorile lui Nietzsche către prieteni, cu câteva zile înainte de criză: semnate ‘Dionysos’, ‘Crucificatul’ sau ‘Nietzsche Cezar’. Franz Overbeck, temându-se de ce e mai rău, aleargă la Basel, unde îl găseşte (8 mai 1889) dansând, urlând, cântând. Era înainte cu un an de mutismul dublat de un zâmbet permanent, în care s-a instalat. Ipoteză de diagnostic – sifilis, cauză a paraliziei progresive…
       Asta nu înseamnă că ‘în felul acesta înnebuneşte omul de dreapta’. Dimpotrivă, lucrul e lipsit de orice importanţă. E vorba de ceva mult mai insidios: ideea că, atunci când înnebuneşti, în episodul psihotic megaloman este convocat imaginarul dreptei… Ceea ce e infinit tulburător, pentru ideatica dreptei în sine şi originile ei.

       Dacă delirul psihotic maniacal e reacţionar, o proiecţie bovarică în universul ordinii şi al tiranilor eficienţi, în schimb patologiile ‘omului de stânga’ coboară în intensitate o treaptă stranie, primesc un bemol: par limitate mai mult la nevroze, anxietăţi, angoase, categoria Woody Allen într-o zi proastă. Nimic grandilocvent, nicio imitatio monomaniacală a Supraomului. Mai degrabă abuz de subtilitate, de analiză, delir complicat, nebulos, continuu şi în sotto voce. (Simpli democrat-liberali, progresişti sau chiar radicali, cred că aici intră tot.)
       Virginia suferea de sindrom maniaco-depresiv, dar era o bipolaritate distinctă. Cel mai faimos: episodul amintit de Cunningham în The hours. În ecranizarea din 2002, poetul Richard (Ed Harris) îi povesteşte Clarissei (Meryl Streep) despre ‘vizitatorii’ lui de peste zi:
       ‘Astăzi? Arătau ca un fel de foc negru. Erau luminoşi şi întunecaţi în acelaşi timp. Unul dintre ei semăna un pic cu o meduză electrică. Cânta. Cred că ceva în greceşte’.
       Referinţa e la un text faimos al Virginiei despre halucinaţia păsărilor cântând în greceşte. În 1904, Vanessa se mută cu familia ei în Gordon Square, ‘în timp ce eu lâncezeam în pat în casa Dickinson-ilor gândindu-mă că păsările cântă, în cor, în greceşte şi că Regele Edward folosea cel mai neruşinat limbaj posibil printre azaleele lui Ozzie Dickinson’ (V.W., ‘Old Bloomsbury’, Moments of being, 1975, p. 162). Leonard pomeneşte şi el, consemnând intensitatea crizelor, păsările care cântă pe greceşte; la fel Quentin în memorii. Siegfried al lui Wagner crede că poate înţelege limbajul unei păsări, Yeats vede un peşte vorbitor.
       Metafora halucinaţiilor auditive e totuşi un registru estetic minor. Nimeni nu urlă şi nu visează să ‘pună în ordine’ popoare, ţări, univers.
       Ipoteză interesantă. Când înnebuneşti, deci (psihoză gravă), intri în imaginarul rigid-grandilocvent al dreptei. Când eşti doar tulburat (nevroză uşoară) poţi convoca un analist. Sau şi mai bine, poţi, cu un succes relativ mai pronunţat, scrie despre bătrâni regi proferând obscenităţi printre tufe cu flori, sau ceva din ce-ţi şoptesc vocile, dacă o fac într-o limbă convenabilă.

Anunțuri

~ de soirs pe 18 Septembrie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s