~

       Narcisismul. Cutare personaj public e narcisic etc.
       Uităm că Narcis nu ştia că imaginea de care s-a îndrăgostit era a lui. Credea că acel chip adorat, în reflecţia vălurită din luciul apei, e al altcuiva. E absurd să spui că Narcis se iubea pe sine. Povestea lui Narcis nu e una ridicolă, ci tragică; instrumentalizarea ei ‘medicală’, în vulgata psihanalitică etc., o extensie de sens şi o neînţelegere.
       Dimpotrivă, narcisicul ar trebui să fie nu acela care se iubeşte pe sine, ci cel care se îndrăgosteşte de ceva fără a şti că acel ceva e biata lui reflecţie. Să considerăm sobru situaţia oricui în lume. Ce iubim? Cel mai adesea lucrurile care ne seamănă: nouă, locului, tribului. Le iubim fără să ştim că ele suntem noi sau, mai bine zis, când iubim nu ştim că lucrul iubit e extensia noastră, amorul nostru masturbator de sine. Peisajul e cel al copilăriei; iubita – seamănă cu mama, în fizic sau caracter; muzica – e ceea ce am deprins ca acorduri în prima copilărie etc. Admirăm cel mai adesea asemănătorul şi familiarul, ceea ce am găsit pe lume. Narcisicul e deci dorinţa inconştientă, tragică de a valida şi perpetua mimetic lumea, statu quo-ul, familiaritatea ei. Dorinţa de a nu participa cu nimic la schimbarea chipului lumii reflectat în acelaşi luciu liniştitor de apă. E important: narcisicii nu ştiu. Absenţa conştienţei situaţiei lor, modalităţii lor de a fi în lume e ceea ce îi face să fie.
       Subzistă un mod de a ieşi din mimetismul narcisic al lumii: proiecţia în ideal. Există ceva care nu seamănă cu nimic cunoscut, şi îl iubeşti totuşi. Ceva ce e alter-ul, stranietatea lumii cunoscute, şi totuşi vrei să-l atingi, să te înstrăinezi tu însuţi către el. Poate fi o absurditate, dar perspectiva e complet schimbată. Iată-te altul. Cel puţin nu mai eşti un ilot.
       Niciodată n-am înţeles imperativul scriitorului de a scrie despre ceea ce cunoaşte. Sufleteşte vorbind. Şi îl auzi peste tot. Ce sens poate să aibă să fii un scrib, un copist al propriei tale umbre în lume. Unde e meritul. Nu mai e artă, ci meşteşug: aşezi o hârtie de indigo peste geamul ferestrei odăii tale şi copiezi atent contururile lumii pe care le zăreşti în ea. Îi reproduci lumii reflecţia narcisică. E posibil ca ăsta să fie motivul pentru care mi-a plăcut tot timpul scrisul intimist – toţi scriitorii pe care-i admir, am observat, erau intimişti, Capote, Fitzgerald, Kafka, Woolf, Dostoievski etc., nemaivorbind de filo sau poeme. Acolo, în scrisul acela există tentaţia extinderii sinelui, depăşirii înspre necunoscut; chiar dacă e un ideal inconştient, şi în fond o nemulţumire profundă cu lumea. Ei toţi se întreabă: ‘Cine suntem?’, ceea ce e un fel de a spune: ‘Ce sens ar avea să fim în continuare ceea ce suntem deja?’. E un fel de a fi tulburat, în cea mai clară şi mai stabilă dintre situaţii. Un fel de a nu-i recunoaşte o validitate profundă lumii.

Anunțuri

~ de soirs pe 24 Septembrie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s