~

       Populismul. Această idee preconcepută.
       Deloc peiorativ la origini, la începutul secolului XX nu era o insultă; a fi populist însemna pur şi simplu: apropiat de popor. Front populaire era ‘populist’ – partidul de stânga cel mai puternic din Franţa, care obţine primele concedii plătite etc.
       Apoi, elitele au produs insulta. ‘Populismul’ se întâmplă când poporul e ‘furios’ pe elite. (El nu poate fi decât furios. Fiind în general decerebrat, are doar afecte. Poate fi mulţumit sau nemulţumit, se reproduc termeni din psihologie când îl invoci. Prin urmare, furie.) Când este astfel, şi anume o dată la 40-50 de ani (e ca o cădere cataleptică), el se întoarce împotriva elitelor lui mirobolante – care, cu vagi, raparabile erori, conduc în general ţările lor spre bine – şi alege şefi politici populişti. Poporul nu e capabil decât să fie coleric şi să facă istorie la răstimpuri, atunci înfuriindu-se.
       Eşti clasă dominantă? Eşti, adică, în aparatul de business, de stat, academic sau media, unde ţi-ai construit mica ta sinecură, şi observi cum copiii tăi merg lin tot într-acolo, autoreproducându-vă social cu toţii pe generaţii? Chiar dacă vei fi fost în tinereţe de stânga sau vag normal, odată cu cinele de lux în oraş şi salturile sprintene prin aeroporturi începi să observi că poporul nu va fi fost, poate, decât o turmă decerebrată în căutare de păstor. Produci rapid o analogie istorică oarecare: Pétain, Salazar, Franco, Perón. Te grăbeşti, ai curs de la 12 la 2, vii cu tablourile sub braţ, le pui pe perete şi predai unei clase fascinate de simplism teoria populistă şi soteriologia elitei. Ieşind, visezi la al doilea automobil, la căbănuţa aceea de la ţară, dacă vei reuşi să ţii contractul cu universitatea. E timpul să mai scrii câteva articole indexate ISO.
       Dar poporul nu e furios: vrea să-şi apere modul său de viaţă. Oricare ar fi. Se opune de pildă globalizării forţate, care-l distruge şi-l marginalizează. Care e Biblia oligarhiei dominante. E un fenomen de 30-40 de ani, pura prelungire politică a unui imperativ comercial: o lume fără graniţe, în care capitalul să-şi poată mişca mărfurile precum piesele pe tabla de şah, fără a întâmpina vreo opoziţie de tipul graniţei vamale, al limbii, al monedei locale etc. Toate – toate – elitele proclamă de 40 de ani asta. Ideologia dominantă este azi: Capitalul e situat în vârf, strigă ‘Pârtie!’ şi toată lumea – literalmente: toată lumea – se dă la o parte de pe pistă. După căderea comunismului şi sfârşitul marilor ideologii, nu există alt ideal politic contemporan decât refrenul capitalului (libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor, ad infinitum) metamorfozat în program politic: unire, generozitate, ochi daţi peste cap etc. Şi această farsă ţine de decenii, acoperită de toate manualele de filozofie şi institutele de studii social-politice imaginabile.
       Poporul vede deci asta. Vede că i se ia totul. Că, atunci când votează, i se spune că votează greşit. Mereu greşit. Că votează bine când reproduce recomandările elitei, prin gazeta ei de perete mass media. Ce trebuie să facă în această uriaşă capcană, în această pânză care i s-a ţesut în jur?
       I s-a periferizat existenţa. E acoperit cu toate insultele, desemnat depozitarul tuturor rasismelor, primitivismelor şi atavismelor. Nu are dreptate. Orice ar face nu are dreptate niciodată. Viaţa lui a fost sacrificată de oligarhia mondializată şi ideologia dominantă. Războaiele nu sunt ale lui; nici pacea nu e. Clasa oligarhică a făcut secesiune, nu mai vrea să audă vorbindu-se de popor şi declară, hegelian, dacă realitatea ne contrazice, cu atât mai rău pentru realitate. Trump e populist. Brexit-ul e populist. Grecii la fel, italienii, ruşii, cam toată America Latină, până şi elveţienii, în inima Europei, cu sistemul lor referendar detestabil, împiedicându-i de pildă pe imigranţi să vină aici pentru a-i angaja pe jumătate sau un sfert de salariu şi zero asigurări, în companiile noastre, dublându-ne profiturile pe cel puţin o generaţie.
       Iar poporul, în toate astea? Cei care ţin lumea pe umeri? Citind cărţi? Făcând vacanţe? Privind absent orizontul? În numele cui să facă sacrificiul de sine. Nu mai este pe lume nici măcar un ideal, ceva prizabil. Nici măcar nu i se cer lucrurile astea în numele a ceva. De ce ar trebui să se sinucidă, în ce constă promisiunea de după?
       Întrebarea ultimă, un mister considerabil.

Anunțuri

~ de soirs pe 1 Octombrie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s