~

       Medicilor li se aminteşte moralist, cu orice ocazie, jurământul lui Hipocrat; dar e încălcat în fiecare zi. Printre altele, jură acolo că nu vor provoca niciodată un avort. Se întâmplă de decenii şi în fiecare zi, în cantităţi mai mult sau mai puţin de masă – sute de mii etc. -, şi nu ştiu vreun medic specializat care să fi scăpat de asta. Cine nimereşte din întâmplare în curtea din spate a unui spital, în vecinătatea tomberoanele debordând de pungi cu lichide şi materii problematice care n-au apucat să fie incinerate, recunoscând aici o bucată de piele, dincolo un deget…
       Cu atât mai bine, de altfel; e societatea noastră, n-o să dăm seamă de asta. Doar că, să ceri respectarea jurământului când e, de-o eternitate, un fel de basm german de adormit copiii…

       Cruciadă a lui Faye împotriva lui… Arendt. A fost cauţiunea lui H. Din cauza lui a respins ea universalitatea drepturilor omului, în favoarea unui aristocratism inegalitar ceţos; a diminuat vinovăţia germană; a acuzat Comitetele evreieşti de colaborarea cu propria aneantizare; a învinovăţit ‘plebea’ dezrădăcinată pentru emergenţa nazismului, minimalizând rolul elitei intello şi universitare germane.
       Prea bine; nu e chiar neadevărat. Toate astea s-ar putea face însă cu oarecare calm. Reducţionismul justiţiar hipercritic, urând nuanţa, începe să fie un pic obositor.

       Badiou. ‘Mai puţin de 200 de persoane posedă azi, în lume, averea a trei miliarde de oameni la un loc, e o aristocraţie mai redusă decât cea a Vechiului Regim, nobilii erau cam 10% din populaţie, aici e vorba de un pic peste 2 ori 3%.’
       E chiar mai subţire decât aristocraţia Romei; decât orice aristocraţie. Vremuri fascinante.

       Eşti de cultură creştină chiar dacă nu eşti de cult creştin. O., care a scris un tratat de ateism…, repetă senin: ‘Sunt un ateu creştin’. Ateu, eşti totuşi de cultură creştină; nu semeni cu un ateu din Zambia sau Noua Zeelandă. Eşti evident impregnat de cultură creştină europeană – individualism, liber arbitru, echitate, justiţie, obsesia etică etc. -, toată forma mentis vine aici din iudeo-creştinism, plus logos-ul roman şi grec. Să spui că Europa nu e creştină e atât de comic, înainte de orice pentru un ateu. Oligarhia europeană de funcţionariat, delimitările ei bizare.

       Josyane Savigneau: Deşi editorii îţi tot cer un pitch, un rezumat foarte scurt al romanului, ‘mie îmi plac cărţile care nu se pot rezuma’. E destul de adevărat. Contează dacă într-o carte e vorba sau nu despre ceva, oricât de puţin precis? Cum se poate rezuma În căutarea timpului pierdut? ‘Unui ins care stătea pe gânduri i-au survenit o serie de lucruri în memorie’? Editorul o zboară la coş în două secunde. (De altfel, Gide…)
       Nu trebuie neapărat să existe ‘o poveste’, ci să fie vorba despre ceva în acel text, să aibă o greutate intrinsecă; nu e acelaşi lucru. Povestea în sine nu e nimic – cu vorba lui Capote sau Céline, toţi au poveşti extraordinare, mergi în prima secţie de poliţie sau într-un spital, e plin de istorii uluitoare. Doar că – scriind rezonabil de bine – povestea sau în general naraţiunea e pretextul unei viziuni despre lume.
       Dacă scrii, petreci mult timp în brooding mood. Te agiţi, nu-ţi găseşti locul, te gândeşti mereu la ceva care te sâcâie şi creşte în tine. Poate fi un gând sau o structură mai articulată. Fierbi însă; confuz, nu-ţi pasă cât e ceasul, în ce zi suntem. Momentele când cuvântul triumfă. Asupra realităţii.
       A contat vreodată conţinutul unui tablou.

       Cineva despre rurali: ‘La ţară, importantă e fala‘, înfumurarea – i.e., cu ce reuşită materială îţi poţi epata vecinul. Raport agresiv, darwinist, la celălalt, societate individualistă mimând colectivul. Okay. În ce măsură e urbanul – o certă reuşită colectivă – oricât de puţin diferit.

       A.P. Pe cât de subtil – şi poate fi rezonabil de subtil -, pe atât de extraplat uneori. Lucruri pe care nici o bătrână nu le spune la piaţă – ţi le livrează senin el. Nu e de mirare că nici C. nu i-a răspuns la misivă – ce-i drept, o scrisoare de subretă: spuneţi că lumea e fără sens, dar pe mine Michel mă iubeşte. Poate fi dezarmant de mediocru, acest om subtil şi minunat.
       Guenonizând etern, într-un ezoteric neguros; ceva, altceva, nimic. Intervalul lui, un nicăieri poziţional. Mereu, căzând în diagonală, injoncţiunea metafizică, gândirea magică. Substanţial: fragmente de vid melodios; placiditate orientală şi ‘pilde’. Cuminte ca un discipol de mănăstire care aşteaptă ora mesei, nu va fi avut nimic de spus. Cu câteva excepţii inexplicabile, lumea e minunată, debordează de sens şi melopee, iar când ne plictisim am putea să citim Caragiale. Aşa arată tipul cel mai cumsecade, inteligenţa stilistic cea mai frumoasă de aici. (E oare tot ce poate da Balcanul. Vreau să spun, acest stil.)

       ‘Suflarea.’ Îmi place cel mai mult acest arhaism pentru ‘făptură’. ‘Toată suflarea de pe pământ’ etc.

       Avem impresia că în Inchiziţie interogau şi torturau vrăjitoarele. De fapt, interogau diavolul (uităm că acei oameni credeau). De unde vii, cine te-a trimis, cum te numeşti, de ce ai ţinut să vii aici. Aveau un interviu cu diavolul ca agent. Tremurau de emoţie. Ceea ce voiau erau informaţii – de la prima mână – despre lumea de Dincolo, pentru a completa ce ilustra despre ea, fad, litera scrisă. Curiozitatea nu era chiar ultimul mobil, între toate. Posedatul – era o pură marionetă, nu-i interesa defel trupul, învelişul, mănuşa în care a intrat mâna cuiva. Toate acele instrumente de tortură din expoziţii medievale erau mijloace tehnice pentru interviul direct cu demonul, pentru o convorbire cu un martor, unul capital. Ne lipseşte, azi, fie şi reprezentarea unor asemenea lucruri. Versiunea noastră, de film Hollywood: le ardeau pe rug pentru că erau femei şi se temeau de corpurile lor, deci se temeau de sex. Personalităţile lor erau tulburătoare, ele sfidau în Evul mediu ordinea constituită, erau iletrate eroice; urmează scena cu monstraţia morţii, spectacolul ei. Şi cu asta, problema e îngropată scurt în mediocritatea flamboaiantă, moralina cu bine şi rău.

       Aniversarea lui Castro, un ziar franţuzesc ne aminteşte că a supravieţuit unui număr de 600 de atentate. Au avut deci grijă să le pună şi pe acelea când mergea prin parc şi cădea subversiv câte o frunză.

       Am observat că există două tipuri de reclame, mari şi late: ‘Iată ceva nou’ şi ‘Iată ce mult s-a schimbat acelaşi lucru’.

       Alee. Case. Ultima fâşie de pământ, ocupată de beton. Adio caselor cu grădină, cu o curte până la stradă, retrase. Doar case mari, semănând cu cavourile stăpânilor lor.

       Londra. Oraş de o urâţenie unică, făcut din tuşe de negru, gri, maroniu clocit, cu clădiri care n-au nimic european ci sălbatic, absurd şi nordic. Uluitor că V. a fost fericită acolo.

       Pe stradă, tip cu un tricou, un scris cu litere mari, pe spate: ‘Are you ready to kill?’. Merg chiar în spatele lui.

       Problema: pot să fiu nefericit fără dificultate.

Anunțuri

~ de soirs pe 9 Octombrie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s