~

       ‘Nu cred că jihadiştii sunt nişte abrutizaţi sau nişte nebuni. (…) Şi respect oamenii gata să moară pentru ceea ce cred – lucru de care noi nu mai suntem capabili’ (É. Zemmour, Causeur, oct. 2016).
       Nu.
       Nu orice moarte merită respect prin faptul că e înfruntare de risc de moarte. Nu moartea e respectabilă în sine: mai trebuie interogat mobilul ei, principiul în numele căruia o alegi. Existau destui nazişi curajoşi, japonezi luptând admirabil. Dar nu pot fi respectabili ca inamici, luptând, cum o făceau, în numele unei propuneri de sclavie universală: popoare de stăpâni tutelând popoare de sclavi. Înimg_20150510_112130 numele a ce lupţi e mai întâi de toate important; sacrificiul nu înnobilează în sine nimic. Cultul eroilor nu e un cult al morţii, celebrezi acolo ideea în numele căreia oamenii aceia au murit, nu moartea lor. Moartea – o deplângi doar. (Ideea de erou necunoscut, în schimb, are ceva tulburător de absurd – poate fi eroul tău, sau poate fi inamicul: sunt recuperate nişte oase din câmp şi-atât. Sau un trecător nimerit pe-acolo pentru a-şi duce la păscut vacile, strivit de un obuz. Acolo deplângi, dar şi celebrezi absurd, moartea în sine. Cenotaful e mult mai cinstit.)
       Ştiu că e respectat la un inamic esteticul, lupta (curaj, voinţă, ţinută). Nu e destul. Poate fi redutabil ca adversar, dar nu e încă respectabil ca fiinţă umană. Un ‘jihadist’ care luptă eroic împotriva Coaliţiei, pe frontul lui din Siria, în numele unei religii a supunerii universale care pedepseşte apostazia cu moartea etc. nu e respectabil prin riguros nimic. Întrupează o figură grotescă de umanitate. Cu atât mai puţin cel care se aruncă în aer pe o stradă din Europa, ucigând indistinct în jur. Avem tendinţa să respectăm moartea ca şi când ultimativul ei ar mântui ceva: ‘cel puţin a plătit preţul suprem’. Dacă intenţiile nu sunt aceleaşi, oamenii nu sunt aceiaşi şi nici morţile lor nu sunt. Deşi figură tiranică, n-am reuşit să facem până acum din Napoleon o personalitate complet detestabilă istoric; oricât s-a încercat, ceva rămâne: ideile în numele cărora lupta, venite din siajul Revoluţiei: idealuri de libertate şi emancipare, idei noi în Europa autocraţiilor. A produs orori în campania din Rusia, a  jefuit artă în cea din Egipt. Acel ‘Spirit al lumii călare’, însă, îi depăşea umbra.
       – Dacă mă omori, deci, în numele unei idei ‘bune’, asta devine respectabil?
       – Nu: dacă eu mor în numele acelei idei.
       Nu va reuşi niciodată echivalarea morală între nazism şi comunism, visată de moralismul istoric. Niciodată nu vor fi egal de respectabili morţii în războiul civil din Spania, de o parte şi de alta, pe motivul că au murit tot de glonţ, de asemenea în luptă şi la distanţă de kilometri unii de ceilalţi. Un legionar care a plecat din Gara de Nord spre Madrid, şi un comunist care şi-a luat bilet spre aceeaşi destinaţie, întâlnindu-se amândoi pe peron, scrutându-se bănuitor cu valizele în mână, nimerind poate în acelaşi vagon sau acelaşi compartiment – nu sunt acelaşi lucru. Îşi vor face mărturisiri complete, vor fi dezolaţi că sunt viitori inamici şi urmează, poate, să se ucidă odată ajunşi acolo. Vor fi jucat cărţi la fel de bine şi au avut aceleaşi păreri în materie de artă. Dar cei doi voluntari tot nu vor fi fost acelaşi lucru. Obsesia echivalării etice, calitative, a pornit din similaritatea cantitativului: compararea celor două stive de cadavre, după 1989, milioanele de morţi numărate de ambele părţi. E o simplistă iluzie de perspectivă. Comunismul a promis ceva universal recunoscut drept bine – şi la urmă a ieşit ceva rău. Nazismul a promis de la început ceva universal recunoscut ca rău – şi, surpriză, a ieşit ceva rău şi în cele din urmă. Când te angajezi din tinereţe în una dintre cele două, nu e acelaşi lucru; la ultimii, tinereţea a fost o scuză; la ceilalţi, şi tinereţea şi ideile. În ignorarea intenţionalităţii avem o confuzie a categoriilor, anticameră a relativismului moral (cu consecinţa revizionismului etc.).
       (Psihologic, când spui de fapt ‘respect curajul morţii’, de tine însuţi te temi. Aş fi avut curajul să fac la fel?; te tulbură acolo bănuiala propriei slăbiciuni. Îl denominăm ‘respect’, felul ăsta de a ne interoga neputinţa; ar fi fost mai ieftin divanul analistului.)
       Nu poţi să respecţi moartea în sine. Nici viaţa. Asta are ceva deplin idiot.

       …Răspunsul lui Z. azi, la televiziune: ‘Ce spun e că trebuie să nu-i mai dispreţuim, fiindcă dacă-i dispreţuim nu vom putea să-i combatem. Respect nu vrea să spună aprobare, nici stimă. Înseamnă: a-i lua în considerare, pentru a-i înfrunta mai bine’.
       Hm. Derobadă. E însă de înţeles. Are totul împotriva lui, şi cei care-l acuzau că e contra islamului îl incriminează azi pentru ‘apologie a terorismului’, deci glorificare a celor al căror cel mai mare duşman e ţinut a fi, ceea ce e pur abis. Sunt în derută totală dacă au trecut peste principiul noncontradicţiei şi cel al identităţii, în delir al excomunicării. Z. pretinde că vor moartea lui socială; înainte l-au concediat ideologic de la două televiziuni, acum se fac presiuni pentru a treia, pentru radio etc., anii ’50 şi comitete de vigilenţă etică, sub lumină. Ce mult ne urâm, în ‘democraţie’, totală ‘libertate’ etc. Nu trebuie să ne ceară nimeni, niciun comitet: dorinţa crimei e în noi. Liste; semnături; proteste, excomunicări morale, toate aceste nume ale delaţiunii publice. Sunt scrisorile anonime din timpul Ocupaţiei. Vrem ca vocea care ne face să suferim să tacă; o pură voinţă de crimă.

Anunțuri

~ de soirs pe 9 Octombrie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s