~

       Clouscard a observat că Rousseau introduce subiectul criticii – burghezia – în obiectul criticii – Vechiul Regim. Erau acelaşi lucru. Burghezia n-a visat vreodată decât să imite aristocraţia. Voia să-şi pună ciorapii de mătase în picioarele cu tălpi un pic grosiere şi să se precipite la vârful istoriei. Evacuând aristocraţia de pe scenă, a ocupat locul gol numai pentru a-i imita mai bine stilul de viaţă, pattern-ul elitar, lentila ierarhică prin care privea realitatea.
       Nu ştiu ins mai stupid decât un burghez. Individual, e un dezastru – dărâmător de limitat, aspiraţiile lui, întreg ‘idealul de viaţă’ sunt realmente dezolante, oricât ar desfăşura generaţiile; nu există un progres sau viziune, totul e inept. În schimb, burghezia e cea mai inteligentă clasă din istorie, şi încă de departe. A câştigat tot, a măturat în calea ei tot, punând în loc acelaşi lucru doar că gerat prin fluxul capitalului. O reuşită  remarcabilă. A supravieţuit şi a depăşit toate atacurile şi contradicţiile. E la fel ca într-un furnicar sau un stup în care fiecare individ în parte nu are habar ce face – nici matca, nici o albină muncitor sau soldat (aş avea aici o slăbiciune pentru trântor, singura fiinţă dezorientată deci reflexivă…) -, fiindcă nu există o voinţă şi o raţiune individuale. Global însă, inteligenţa stupului e remarcabilă, voinţa generală, raţiunea colectivă – redutabile, înaintând ca o fatalitate. Clasa burgheză, cu doar 3-400 de ani, e cea mai inteligentă din istoria cunoscută, fiinţă colectivă cu o inteligenţă colectivă şi un proiect colectiv implacabil, pe care fiecare membru al ei, individual, îl ignoră. Niciun burghez nu-şi dă seama ce caută pe lume (sau dacă face rău, sau dacă e responsabil de ceva), fluxul îl poartă placid spre ceea ce-l depăşeşte, şi e minunat. Devenirea oligarhică de azi – democraţie deturnată – e produsul aceleiaşi înaintări mecanice.
       Merg atât de departe, încât forţează frecvent, în du-te-vino, frontiera dintre oligarhie (literal, domnia celor puţini) şi ispita aristocraţiei (domnia ‘celor mai buni’). Încă din timpul Războiului rece, când aparent atenţia era fixată pe Rusia, spaima războiului nuclear şi posibilul sfârşit de facto al lumii cunoscute, mizele erau aceleaşi. Au existat poate mici încropeli de dinastii comuniste (Coreea de Nord, România, Cuba azi), şefi obsedaţi să lase fracţiuni de putere în familie, imitând minor aristocraţiile. Încercări timide, în realitate fără curs. Capitalul are reuşite mult mai remarcabile. Sistematic, când o elită se află la putere, în câteva decenii preduce structuri dinastice. Kennedy-i („Camelot”…), Bush-ii, Clintonii, Trump-ii dacă se vor impune, sunt urmaţi la fiecare nivel subsidiar şi districtual de familii noi sau mai vechi (Roosevelt, Rockefeller, Daley, Taft, Harrison, Adams etc.), mici senatori, guvernatori, prefecţi, primari, funcţionari mărunţi care preiau şi multiplică structura succesiunii în familie, delegarea puterii spre progenitură neprovocând consternarea reală a nimănui. Asta după o revoluţie, un război de independenţă, o declaraţie universală a drepturilor omului şi celelalte. Totul cu votul popular, perversiune supremă. Aristocraţia pretindea cel puţin că domneşte în numele unei nebuloase, dreptul divin – reprezentanţi ai zeului aici, era un fel de a spune: ai puterii discreţionare şi absolute a fatalităţii vieţii, un principiu obscur şi impenetrabil. Cei de azi îşi doresc să fie şi discreţionari, şi confirmaţi prin vot de popor, un fel de a câştiga pe ambele planuri – să-l strivească, dar să şi primească aplauzele lui pentru asta, pentru a-şi depăşi remuşcarea şi eventuala mauvaise conscience. ‘Niciun titlu de nobleţe nu va fi acordat de Statele Unite, niciunei persoane’ – constituţia lor (art. I) a stipulat asta undeva în hohotul de râs general. Când s-a produs regresul în tribalism, în dreptul sângelui? Dar poporul american, oricum, nu mai există. Declin acut al conştiinţei populare sau de cetăţean, spre conştiinţa emoţională de consumator (e şi numit de altfel ‘masă’ etc., fără vreo jenă), înecat în tematică emoţională, probabil civic distrus; neinteresant.
       Vor reproduce structuri aristocrate similare şi în Uniunea Europeană, e sigur, imediat ce faza construcţiei inaugurale se va fi sfârşit. Puterea se decantează natural la vârf; deja se formează cadrele hiperclasei. Procesul curios de decantare oligarhică e o devenire naturală, de maturitate, a puterii şi capitalului, nu o voinţă individuală, un accident sau o aberaţie, ci fermentare în linişte, generală, organică.
       Nu e chiar evident. Subiectul criticii e conţinut în obiectul său, şi terţa parte e evacuată. Structura academică – care ar trebui să furnizeze critica, anticorpul sistemic – e total cumpărată ca şi mass media şi nu mai livrează de decenii nimic structural (de la French Theory încoace nu mai există decât pastişe, din anii ’60-70 e realmente în nul), a devenit corp clerical de intelectuali organici, aşteptând ascensiuni şi consacrări de robă. Diferenţa de azi între media şi o gazetă de perete a puterii, care transmite directivele şi pregăteşte opinia, e cu adevărat, suntem nevoiţi să constatăm, nulă. (Înainte ziarele erau ale cititorilor, depinzând de tiraj; acum, ale anunţurilor de publicitate, depinzând de inserţia de capital direct, drept care în mai puţin de două decenii s-a terminat totul.) Internetul, în ce-l priveşte, e ecou viral de peşteră al ideilor pieţei, comuniază în minor. Clar formulat, banul e puterea, iar acest ban are puterea de a cumpăra puterea. Care e proiectul celor care deţin banul? – de vreme ce proiectul puterii e subsumat. Deghizarea în problematică socio-politică sau umanistă a proiectului puterii financiare (libera circulaţie – în imigraţie; abolirea graniţelor în unitate federativă globalizantă, vis postistoric; deriva financiară a capitalului – în faza societăţii postindustriale etc., etc.), producând o farsă publică, pentru care teoreticienii furnizează de altfel aparat justificativ. (Nu sunt doar profi în turn de fildeş: beneficiază, sunt rentieri de idei; sterili critic, ar putea să se abstragă în mica lor alveolă repetitivă, dar participă, produc analiză justificativă şi corpus.) Suntem mereu aici. Iar lucrul e suficient de curios. În fond e un sistem fără rival real; cu cine se bate? E singur pe scenă. Rămas ‘singur pe lume’ (Sans famille…) ca-n Hector Malot, e un sistem care a învins comunismul şi – cel puţin tehnologic, militar, financiar, simbolic – domină tot, nemaiavând pe nimeni în faţă. Aşa arată prin urmare un sistem care a reuşit
       Dacă aş şti că toate astea contează ca miză pentru viaţa noastră. Brutalitatea ambiantă etc., oamenii politici care sunt animatori dar n-au nicio putere, care furnizează ideologie dominantă sau sunt expulzaţi, sistemul cu fluxul lui subteran care ne preia vieţile. Există evaziune, există literatură etc., vacanţe, piruetă posibilă. Timp mort punctat de elemente în stare…, în fine, care promit să atenueze melancolia. E de ajuns să nu mai participi. Faceţi ceea ce veţi face oricum, fără concursul sau asentimentul meu pentru asta – tipul ăsta de reflecţie, de altfel judicioasă -, oricum vă puteţi lipsi de el; nu sunt obligat să particip la farsă. Un simţ al fisurii. Sfârşitul parantezei umaniste. Va fi lăsată încet în groapă; apoi un cleric va ţine un discurs, ceva cu câmpiile verzi; apoi i se va arunca pământ pe faţă.

Anunțuri

~ de soirs pe 21 Octombrie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s