~

       Naivitatea cu care credeam, în 89, că vor veni la putere oameni ‘curaţi’, care nu avuseseră de-a face cu vechiul regim, mi se pare acum de o candoare aproape ruşinoasă. Era imposibil. În Germania de Vest, după război, aproape toată administraţia, cu excepţia lui Adenauer, era formată din foşti funcţionari nazişti. Ştiam asta? Adevărul e că nu poţi construi o elită administrativă peste noapte, îţi trebuie 20-30 de ani. Poţi pune în vârf un om neatins, să zicem (un ‘Havel’), dar el devine din acel moment o marionetă morală, un outsider contrastând esenţial cu mediul emergent, prin urmare un alibi: ceva de arătat la mitinguri şi de scris eseuri moral-istorice despre, extrăgând din inocenţa lui premisa unui angelism general. Un fake. Sub el, aceleaşi straturi sedimentate de funcţionariat politic, complice ani de zile cu vechiul regim, trebuie să-şi exercite în continuare munca. O ţară nu e un ideal, e un regat al plictiselii, unde trebuie să învârţi rozeta unui robinet şi să curgă ceva care aduce a apă.
       Schimbările politice radicale sunt imediat posibile? Dacă Trump ar câştiga, sistemul ar rămâne acelaşi o lungă bucată de vreme, o birocraţie uriaşă trebuie suplantată. Nu poţi să extragi oameni noi din joben. Bineînţeles, dacă ne-ar fi spus cineva asta atunci, am fi ţinut să-l aruncăm de pe cea mai înaltă clădire.
       În familie am avut vag noroc, părinţii nu ne-au lăsat complexe istorice. N-au fost nici securişti, nici membri de partid, supravieţuind în margine fără tangenţă cu regimul politic. Erau nişte funcţionari medii, foarte oarecare, care au putut respinge propunerile de câte ori veneau (te ispiteau cam la 4-5 ani o dată, adăugau perspectiva unor prime etc.). Nu era nimic curajos la mijloc, ci doar ideea că trebuie să participi la o oroare numită ‘şedinţe’, unde trebuie să-i ‘critici’ pe oamenii cu care te întâlneai a doua zi, şi asta li se părea dificil şi de neînţeles. Au respins-o cu tot felul de pretexte, şi aşa se face că generaţia noastră, a copiilor, am intrat în postcomunism senini, fără nicio povară morală. Ştiu că asta e important. Cei cu antecesori implicaţi sunt azi fie violent pro (acum, din dreapta naţionalist-conservator-liberală care-şi spune la noi ‘stânga’), fie violent contra, ‘anticomunişti’ etc. Orice, dar nu indiferenţi. Au de tras după ei casa de melc a genitorilor. Îmi amintesc de fiul unui prim-secretar (pe atunci, un fel de Führer local) pe care toată lumea-l ura fiindcă distrusese oraşul vechi, un splendid centru evreiesc şi german de comerţ, clădiri de tipul Lipscaniului din Bucureşti, cu prăvălie la parter şi locuinţă la etaj, de o anume poezie. Le-a distrus pentru a-şi reloca acolo nomenclatura de rang II şi III. Lumea îl detesta şi imediat după aceea el a părăsit de altfel oraşul. Întâlnindu-l întâmplător, fiul său mi-a lăudat odată, onest, calităţile tatălui, reuşitele lui colosale. N-am vrut să-i stric bucuria, era limpede că bietul de el nu ştia nimic. Povara istorică a fiilor ar merita o antropologie morală separată.
       Vorbesc în special despre cei din cohorta mea de vârstă. Ce ne închipuiam? Mister. Eram nişte copii. Ziarele publicau pe atunci, în anii post-revoluţionari, articole moraliste de două-trei pagini, ceva de neimaginat acum. Apoi articolele s-au scurtat; apoi şi ziarele, în curând şi interesul. Devenise limpede că alegerea era simplă. Ori importam din afară o elită conducătoare, neatinsă, şi atunci ne-am fi trădat sufletul, etosul, ar fi echivalat cu o demisie şi ar fi avut un impact demoralizant uriaş, pe generaţii, ideea că n-am reuşit să ne ridicăm singuri. Ori ne pregăteam să înaintăm cu aceiaşi oameni care trăiseră mai ieri aici.
       Aşa se explică faptul că Cioran, în zilele Revoluţiei, a avut un cuvânt de laudă pentru… Ion I., liderul de atunci. Chiar şi Monica Lovinescu, în primele editoriale de la Europa Liberă. Oricine ar fi fost mai bun decât Ceauşescu. Românii din afară ar fi acceptat atunci la conducere şi un vas cu begonii, numai să fie în stare să-l elimine pe un bătrân troglodit care le otrăvise existenţa 25 de ani. Nu mai ştiu unde e, dar mai am sigur pe undeva acel număr din decembrie-ianuarie 1989 al Le nouvel Observateur în care Cioran, luat repede de un reporter (cel mai probabil, interviu telefonic prelucrat), a putut spune ‘Am încredere în acest Ion I…’ despre care nu ştia nimic. Şi cred că lucrurile s-au prelungit câteva săptămâni, până la secventa decepţie. Trebuie adăugat că ne bucuram atunci în Vest de o asemenea simpatie, încât un trecător care afla că eşti român voia să-ţi dea paltonul său, te îmbrăţişa pe stradă, te invita imediat la cină etc. Nu se poate imagina azi entuziasmul cu care sute de primării mijlocii şi mici până în ultimul cătun au arborat steagul românesc lângă cel al Franţei. Nu există precedent istoric pentru asta. E lung şi plicticos. Oricum, e sigur: nu vom mai fi niciodată acolo.
       Îmi amintesc, în acelaşi articol, o scenă, Cioran povestind o discuţie cu Noica, la ultima sa venire la Paris. Erau pe Pont Neuf şi Noica, trimis în misiune de conciliere, se opreşte, ridică braţele a neputinţă şi-i spune: ‘Dar ce ai împotriva lui Ceauşescu? Nu te înţeleg…’. Era prin ’70 şi ceva. Ce a urmat a fost o serie foarte specifică de înjurături ale lui Cioran la adresa numelui pomenit, până la îngrozirea bietului Noica, care renunţă şi schimbă subiectul. Articolul lui C., din Nouvel Obs, se numea ‘Neantul valah’.
       Două opţiuni, deci. (Şi noi, şi Germania, şi Rusia şi orice ţară a avut pe lumea asta, aşa cum se spunea pe vremuri despre anumite femei, ‘un trecut’.) 1., imporţi elită de undeva din afară, intrând în contradicţie şi fals moral; 2., conduci cu aceiaşi şi încerci, printr-o metamorfoză intimă îndelungă, să depăşeşti analitic problema endemică. Ani. Poate decenii.
       Problema.
       Problema e că viitorul aparţine în cele din urmă, fatal, trecutului. Secretăm trecut, trăim trecut. Să mai moralizezi o chestie ca asta, indiferent cu ce intenţie, mi se pare o preocupare foarte subalternă pentru o minte omenească, în orice circumstanţă a vieţii.

Anunțuri

~ de soirs pe 28 Octombrie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s