~

       Discuţie mai veche a lui Martin Amis cu un producător de filme pornografice.
       ‘Unele fete sunt folosite nouă luni, un an. Cineva de 18 ani, o persoană drăguţă, semnează cu o agenţie, face cinci filme în prima ei săptămână. Cinci regizori, cinci actori, de cinci ori cinci: începe să primească telefoane. O sută de filme în patru luni. Nu mai e o faţă nouă. Preţul ei se duce în jos şi nu mai primeşte telefoane. Apoi urmează: „Okay, faci anal? Faci gangbang-uri?”. Apoi sunt uzate. Nu mai primesc nici măcar un telefon. Forţa pieţei din industria asta le uzează.’
       După părerea lui M.A., pornografia ‘va schimba natura umană’, fiindcă e misogină la extrem, iar ce se vede în pornografie e pedagogia oficială de azi a sexului, trasare absolută de normă (niciun concurent). Fiecare act sexual se termină cu ceva ce fiecare fată urăşte – umilirea cu ejacularea facială etc. Între acte: urinare corporală; facială, reducere a femeii în urinoar. Sfincterul bărbatului, stimulat oral, o idee mai jos de care nimeni nu-şi imaginase că se poate merge vreodată. Coprofilie, zoofilie, umilire corporală – legare de obiecte, sechestrare etc. ore de-a rândul, abuz, scuipat, lovituri fizice moderate sau intense. E o progresie. Fete tot mai tinere – 17 ani, 15, de ce nu 13, începi să-ţi spui că vârsta nu contează dacă corpul e în fond fizic format. Femei tot mai bătrâne. Grupuri. Necunoscuţi. Modalităţi tot mai sofisticate de umilire. Orice, oriunde. Imaginarul înaintează deoarece e prin natură progresiv, niciodată static, funcţia sa e să o ia mereu înaintea actului pentru a fi stimulus. Nu există un paroxism la care să poţi spune, atingându-l: acum sunt relativ mulţumit, rămân pe această platformă. Te înşeli, deoarece proiecţia ta o ia tot timpul cu un pas înainte chiar şi ca să poţi păstra iluzia statu quo-ului. Sexul e transgresiune. Trebuie să creşti dozele pentru ca efectul să rămână constant, în happening fără sfârşit.
       Abia porniserăm în XIX de la poezia erotică burgheză, cu prinţul fermecător şi Făt-Frumos, seducţia ca privilegiu de clasă, delir erotic sublim şi ridicol…
       E semnificativ că lucrurile se petrec simultan cu consolidarea unui feminism triumfător pe scenă – pe piaţa ideilor, în discursul universitar etc. Fals şi contradicţie tulburătoare. Feminismul reuşeşte să se afirme istoric, social, în aceeaşi perioadă în care femeia, în sex, nu mai e nimic dincolo de instrumentalizarea sa, cu cât îşi reduce sexual la zero identitatea şi autonomia. Paradoxul e dureros. Femeile au decăzut cu mult, în practica sexuală explicită de după anii ’70-80, sub rolul de obiect care îi fusese atribuit sclavului în teoria social-politică. Corpuri inerte, forme inanimate, obiectele nu pot fi umilite. E mai puţin decât reificare, ‘şozificare’ etc., ca în reziduurile de discurs post- ’60, femeile nu mai sunt acum în actul sexual nici măcar lucruri, obiecte identificabile, cu statut oarecare de fiinţă. Chiar dacă nu reproduci întocmai – cu partenera – pedagogia imaginii, imaginarul pornografic e acolo, plenar în funcţia lui cognitivă; lucrul la care te gândeşti în practică e exact el. Pentru a putea juisa, imaginaţia coboară totdeauna cu o treaptă mai jos în degradare, într-o mecanică obligatorie. Realitatea urmează – până la urmă prietena, soţia vor ceda sau cuplul zboară în ţăndări. Trebuie totuşi adăugat că ‘perversul polimorf’ de care vorbea F. e în fapt normalitate inconştientă. Pornografia, într-un anume sens, este integral cinstită, ea nu poate minţi: reproduce doar ceea ce exista în noi fără ştirea noastră. E adevărat că amplifică şi că e o cursă a cantitativului. Dar ea nu poate inventa nimic ce nu şi-ar găsi un corespondent în noi înşine.
       Imaginarul sexual e unul exclusiv masculin, sadic. Femeile, în sex, nu există încă. Suntem în al III-lea mileniu, dar nu şi-au făcut apariţia, nu au sosit aşa-zicând pe lume. Nu există un fel specific, propriu doar lor de a imagina întâlnirea sexuală (nici lesbianismul etc.: e doar fantasmă masculină despre lesbiene; tipologiile sunt dublete imaginare). O sexualitate exclusiv feminină ar fi ceva extraordinar, dar nimeni nu ştie cum poate să arate o asemenea stihie. Reproducerea sexualităţii masculine ca întâlnire prădător-pradă, din argumentul vânător-culegător al cavernei (dominare, violenţă, umilire, supunere, aneantizare de sine, moarte simbolică) e una la indigo, absolută. Femeile mimează imaginarul masculin ca normă a dorinţei şi merg în întâmpinarea lui şi atunci când îl reproduc, şi când îl contestă, şi când le e indiferent, într-o continuă reducţie psihologică la acelaşi. E un domeniu în care nu au apucat încă, istoric, să existe. Dacă n-ar fi determinismul biologic (maternitatea), de antropologie structurală (continuitatea exogamiei monogamice, totuşi, la baza societăţilor), economic (parazitismul social), gândirea magică şi evadările în psihologico-afectiv, conştiinţa umilinţei le-ar distruge sigur orice idee de afirmare de sine şi poate chiar de identitate. Pe lume stă, încă, doar expresia culturală indisociabil masculină a normei.
       Regresie obiectivă, în ultimele decenii. Amis nu e un moralist, departe de asta; vorbeşte totuşi de o schimbare a naturii umane. O numeşte un atac asupra semnificativului. Okay. Şi? În ce fel e asta o discontinuitate în evoluţie. Aici, explicaţia lui devine flou. Era doar o intuiţie. Ceva ce el n-ar putea defini foarte bine: dar ne vom schimba ca oameni.
       Well. Poate veni întotdeauna o catastrofă…., ceva care să dea din nou kilometrajele la zero. Putem oricând conta pe ce e mai trist.

Anunțuri

~ de soirs pe 2 Noiembrie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s