~

       Paradoxul proletarilor e că, pe măsură ce prind puţin cheag şi se apropie de mica burghezie, încep să aibă visuri de dreapta. De cum au puţini bani, încep să voteze la dreapta. De unde straniul calcul pe care nici stânga nu-l va recunoaşte: când vine la putere, măsurile sociale nu trebuie să fie decât aparente şi să ajute superficial. Trebuie să-l ţii pe sărac unde e, în nevoile sale fundamentale, deoarece o augmentare de clasă reală, structurală îl împinge spre confortul ideologic al dreptei şi îţi dispare din baza electorală. (S-a întâmplat în Franţa în cei Treizeci glorioşi, au început să vrea vacanţe mai bune, a doua maşină, a doua casă, copiii la şcolile burgheze, eliberare a unei părţi tot mai largi din timpul de lucru etc.) Prinse în această contradicţie internă, guvernele de stânga nu ajută cu adevărat şi nu merg până la capăt. Odată ajunse la putere, nu trec niciodată reforme profunde care ar nivela ascendent clasele şi ar oferi un model alternativ de gestiune, ci sunt maestre în cârpeli economice şi eterna ‘linie de plutire’ a dramei, menţinând faliile mari.
       Dreapta cunoaşte acest joc fals al stângii electorale – cum îţi ajuţi cu adevărat votanţii, îi pierzi – şi se amuză de fiecare dată contemplând această ambiguitate şi dublă natură, ştiind că pe termen lung câştigă şi e în business as usual.
       Paradoxul cel mai dureros al electoralismului social.

Anunțuri

~ de soirs pe 11 Noiembrie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s