~

       Sună tentant argumentaţia meritocraţiei. Să propui un sistem de recompensă socială mai just decât democraţia… Fiecăruia după merit, e deja jumătate din comunism.
       Nu poţi să nu observi, însă, de îndată ce analizezi meritul: noţiunea se evaporă dinaintea ta. Aparent poţi vorbi de merit măcar atunci când există egalitate absolută. Între doi inşi egal de puternici, de înalţi, de bine legaţi etc., merită o recompensă mai mare cel care a depus un efort pe măsură. E net şi imediat comensurabil. Dar în lumea reală meritul îşi pierde denotaţia şi sensul. Cineva se naşte cu ureche muzicală impecabilă, un altul e complet afon. Nu e deloc evident care e meritul unuia, vina celuilalt. La competiţia muzicală unul va fi sistematic meritoriu – pedagogii săi îl vor numi aşa, de câte ori ia o notă mai înaltă din octavă -, fără să merite nimic. (Câte şcoli vocaţionale, de artă există? zeci, pe un teritoriu dat; elevi care desenează foarte bine spre uimitor, mii. În 200 de ţări, aşadar, la acest moment, sute de mii de talente cu totul uluitoare. Câţi Picasso? – Număr nul. Decenii şi decenii la rând, niciunul… Când un tip mare îşi face în fine apariţia într-un colţ de lume şi e validat de lumea artei, care e meritul său? În ce a constat? Unde au greşit celelalte sute de mii?) E simetric în privinţa abilităţilor înnăscute – talent, inteligenţă, fizic etc. -, din patrimoniul genetic, precum e cu cele dobândite: mediu favorizant, avere, şansă. Faptul că sunt pure declinări ale hazardului îţi apare evident; într-o lume contingentă noţiunea de merit e aproape ridicolă, nu rezistă celei mai sumare analize. E de ajuns să te gândeşti cum de eşti relativ sănătos, în vreme ce vecinul tău nu e, ca să te înspăimânţi. Orice tip onest poate vedea că aproape niciuna dintre calităţile personale nu e meritul său, rezultat real al unui efort de optimizare. (Dezvoltarea unei calităţi – travaliul asupra ei, ‘munca’ – nu e nici măcar ea un merit. Erai la fel ca un coleg, aţi pornit egali şi la un moment dat, inexplicabil, rămâne în urmă; dar ai putut să dezvolţi fără să ştii de unde ai avut puterea care lui i-a lipsit. Când examinezi critic totul, eşti în aceeaşi aporie tulburătoare.) Restrâns la marje de efort moral şi voinţă aleatorii, lotul nostru de libertate derivă strict din patrimoniul datelor prime, istoric, genetic: aşadar din hazard. Diferenţa cromozomială între un tip inteligent şi unul cu o severă debilitate mintală e infinitezimală; exemplele se multiplică, iar tentaţia argumentativă devine degradantă. În cazul cel mai rău, meritocraţia e o idee mediu stupidă, aplicabilă sistemelor mecanice însă nu celor vii. Altfel, pare mai mult o metaforă lirică pentru liberalism. O invoci când doreşti să fii sentimental şi să-ţi plasezi viaţa într-o naraţiune cursivă – vorbind despre ursită, destin, plăcându-ţi să te imaginezi ales. În fapt? În fapt habar nu ai ce e cu noi, de ce suntem aici şi de ce suntem aici aşa cum suntem. Un minimum de onestitate necesară te destabilizează, cei vechi ştiau asta.
       Folosim ‘meritul’ pentru a face pedagogie şi poliţie (infantilizare şi delaţiune). E utilitatea politică şi socială a ideii. Irevocabil, iluzia meritului ţine o societate împreună – sistemul recompensă-pedeapsă -, prezervându-i la vârf pe cei aflaţi deja acolo şi creându-le celorlalţi speranţa că ar putea parveni. Ideea de cumul meritocrat e găselniţa care imprimă iluzia unui sens social al individului. În realitate, totul e discriminare, diferenţă opresivă, sălbatică, tragică, oarbă şi continuă. (Chiar şi cei înalţi, frumoşi, geniali şi plini de reuşite sunt discriminaţi, pentru că nu pot, dacă ar vrea, să nu fi fost toate acestea.) În sine, meritocraţia e o teză integral absurdă, de o cruzime debilă şi inutilă. Înţeleg de ce există în societate, dar nu şi de ce ar putea să o evoce serios un individ.

Anunțuri

~ de soirs pe 24 Noiembrie 2016.

10 răspunsuri to “~”

  1. cât beau cafeaua

    Ieri am stat 13 ore în fața calculatorului și am făcut un folder să crească cu un megabyte față de alaltăieri, aducându-i o funcționalitate sporită. Azi, dacă voi mai sta încă 13 ore, probabil va mai crește cu un megabyte, iar funcționalitatea va fi și ea mărită. Sorry, dar nu. Cu riscul de a face filozofie (când ar trebui să fac non-filozofie), trebuie diseminat între meritul în fața altuia și meritul pentru sine (sau oricare alți doi termeni pe care-i favorizați). Ideea e că niciodată nu mi-ar trece prin gând să-mi asum deja sutele de mii de ore care au fost efortate (de alții) pentru a putea opera eu cu ușurință acum la un anumit nivel de abstractizare, însă orele pe care le efortez (îmi place barbarismul ăsta, inventat acum două clipe) eu sunt ale mele, sunt, poftim, meritul meu, și nu am să-mi pun cenușă în cap că „africanii nu au ce mânca” fiindcă asta m-ar înscrie într-o spirală depresivă care m-ar face să nu mai cresc acel folder cu acel megabyte, iar asta ar reduce cu atât mai mult șansele ca „africanii” să aibă mâine ce mânca. Da, stăm fiecare pe umerii celuilalt, de la primul individ care a făcut acum zeci de mii de ani un foc (stând pe umerii naturii de la care a luat lemnul și pietrele), până la ultimul care face azi un open-source application framework. Dar condamnarea (sau glorificarea) efortului individual prin trimiterea (sau omiterea) la acest lanț de dependență (care e una dintre marile bucurii ale omului: a fi în comunitate, a fi într-un împreună cu Platon și Bjarne Stroustrup comunicând cu ei prin ideile și acțiunile ce apar dintr-un contact cu ideile și acțiunile lor) blochează cu atât mai mult posibilitatea unui demers de universalizare, sau măcar de de-parohializare a unei societăți care crede că există „africani”, sau „români”, de altfel, într-un univers de 14 miliarde ani și un miliard de triliarde de stele.

    • Da, efortare suna comic.
      Ati stat deci 13 ore. De unde ati avut puterea asta? dar reteaua neuronala pentru calcul? Banuiesc ca nu v-ati facut-o dvs. prin munca asidua… Am cunoscut pe cineva care nu putea sta la masa nici 15 minute, daramite sa faca un calcul.
      Come on. Let’s think some more.

      Nu zic ca lotul nostru de libertate nu exista, minuscul, inauntrul necesitatii vaste, ca n-am luat niste hotarari care ne-au adus aici si care au fost bune, deci trebuie sa ne felicitam pentru ele. Doar ca… e ca si cum ai spune ca ai o casa care e a ta pentru ca ai dat-o la sfarsit cu var pe dinafara – dar imobilul, cu tot ce are, l-ai primit cand ai ajuns aici. Ideea e sa devenim un pic modesti. Stiu ca e enervanta pentru eul nostru teza non-meritului, sau a meritului minuscul (alegem doar culoarea varului, uneori nici atat). Dar de ce ar fi obligatoriu sa-i cedam sarmanului eu, numai pentru ca tot ce e in jur ne indeamna la asta.

    • coffee time

      Sunt totuși două chestiuni diferite, ceea ce face disponibilă operarea cu x (de la structura intra-neuronală și echilibrul biochimic la stabilitatea psiho-emoțională) și chiar operarea cu x. Dar în fine, nu scrisesem în apărarea unui eu, mic sau mare.

      Problema cum îmi apare mie, și nu cred că (mi-)am făcut înțeles asta, este că ambele tipuri de discurs, de glorificare și de modestizare, asupra meritului rup legătura dintre merit, reușită/eșec, responsabilitate, demnitate. Iar asta, de pildă, poate fi văzut în politicele de mediu din ziua de azi, în lipsa lor, mai degrabă. O altă imagine ar fi cea a disputatului venit de bază universal, pe alte meleaguri, și a „asistaților sociali”, local. Sau a interfețelor computer-creier. Credeți că diferența dintre geniu și imbecil e infinitezimală? În câțiva zeci de ani, probabil, va fi non-existentă. Ori pentru această lume care stă să vină și, într-un fel, e deja ajunsă, e necesară o cu totul altă fundamentare a meritului, dincolo de o reacție la hubrisul lui „Homo Deus”. Oricum, e timpul să dau cu var.

    • Deci sunteti de acord…

  2. Coincidenta sau il cititi pe […].

  3. Desigur, articolul nu este inspirat de niciun autor, de nicio carte, este intru totul meritul dvs. In ton cu tema postarii.

  4. Adica pentru dumneavoastră rezistența la efort (cum bine ați sintetizat în primele rânduri) e strict determinată biologic? Rezistența la efort e o variabilă a moștenirii genetice? Nu e puțin cam reductiv? Voința, motivația, conștiința credeți că nu au niciun rol? Nu sunt pentru meritocrație, dar nici naturalismul tranșant nu mi se pare suficient.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s