~

       Pe câte paliere şi planuri trăia C. Primea pe toată lumea, vorbea despre tot. Avea zeci, sute de prieteni, sute de cunoştinţe apropiate, din toate ţările, cu toate ideile imaginabile. Corespondenţă în câteva limbi. Din stânga Eliade, cu ‘succesele’ lui interminabile, din dreapta cei de acasă – scrisori, pachete, îngrijorări. Francezii, parizienii, cu zecile sau sutele, cunoştinţe întâmplătoare din toate mediile şi direcţiile. Atenţie grijulie pentru toţi, sfaturi. Atâtea lumi, trecutul, prezentul. Cine a fost omul ăsta.
       F.T., de o superficialitate de neînţeles – flirtul ei libidinos şi fals liric, din scrisori, lung şi sclifosit ca niciun altul, de târfă la mănăstire. Dar poate nevinovată.
       Dacă Caietele de după ’72 nu se află în  colecţia ‘brocanteusei’, Simone le-a aruncat. Chinul lui din ’81~83, insuportabil, ce notaţii trebuie să fi cuprins. Azvârlite probabil în bloc, fără conştiinţa deplină a faptului. Oprirea în ’72 e inexplicabilă. Aş fi căutat în toată casa, obsesiv, fiecare ungher, vază, sertar, fisură în perete. Dacă în doi ani nu mai avem nicio veste despre ele (contez pe lăcomia editorilor), nu se află nimic real acolo, S. le-a aruncat şi a păstrat tăcerea până la malul Atlanticului.
       Iunie ’88, primul semn al bolii; ‘un tip nou de oboseală a pus stăpânire pe mine’.

       Sollers: ‘Un scriitor nu spune niciodată „noi”‘. (‘Nu există mântuire posibilă ca ansamblu. Nu există mântuire a unui „noi”. (…) Un scriitor nu spune niciodată „noi”, Proust nu spune niciodată „noi”. Asta e eroarea lui Céline de la un moment dat, a crezut într-un „noi”. Tot asta e şi eroarea lui Heidegger, de a crede în poporul german. Toate erorile provin din „noi”‘ – Ph. Sollers, int. Vincent Roy, Transfuge, nov. 2016, p. 22.)
       Cam simplist, dar nu lipsit de adecvare şi chiar de adevăr. ‘Literar’ e sinonim pentru ‘autist’, dacă e o operă mare. Nu reflectezi lumea, cum se crede, ca un perete oglindă, nu te deschizi către lume când scrii. Creezi autist o lume proprie, rotundă, perfectă, ‘aşa cum o portocală e perfectă’ (Capote), cu formele, vibraţiile ei. Stilul nu e altceva, nici perspectiva – fără amprenta sufocantă a eului.
       Uimirea genuină a lui S.B. că C. n-o pomeneşte aproape nicăieri în jurnal, vreme de 15 ani. Există deci oameni care sunt singuri şi când sunt însoţiţi.
        ‘Nu vorbeşte aproape niciodată de mine. E chiar foarte, foarte curios. Într-o vreme ne duceam în fiecare duminică în jurul Parisului şi mergeam toată ziua, făceam douăzeci şi cinci, treizeci de kilometri, eram tot timpul cu el. De fiecare dată, în jurnalul lui scria: zi extraordinară la ţară, eu AM făcut atâţia kilometri… Eram totuşi şi eu acolo, îmi amintesc perfect… (…) E cu totul extraordinar. Chiar ţinea jurnalul acela pentru el.’
       Suferinţa ei că era prezentă atât de puţin în conştiinţa lui. 15 ani de jurnal şi abia două menţiuni, în paranteză sau cu iniţială… E o latură feminină specifică, un fel de intuiţie dureroasă, sunt mereu uimite că nu ocupă un loc mai însemnat, complex specific sclaviei sociale îndelungate. Iluzia că eşti totul şi apoi certitudinea că eşti nimic. Nu e însă doar asta. A avut, brusc, intuiţia Scriitorului. (E drept că S.B. era o femeie superioară şi amuzantă, cu un fel de detaşare discretă. C. a avut norocul să nu aibă alături o sărmană ţoapă; fratele său, mai puţin.)
       Uluirea ei reală: există un fel plenar, intens, necunoscut de a fi în lume, o imersie proprie speciei scriitorului. C. locuia absolut în gândurile proprii.

       Onfray: ‘Rezoluţia UNESCO care face din Ierusalim un oraş exclusiv musulman e teribilă. E negaţionistă, revizionistă’. – Mai precis, că nu e oraş cu prezenţă evreiască, aberaţie istorică aproape comică. Niciun articol în toată presa care să protesteze, în afara unui mic text în Marianne, mi se pare. Deja, internaţional, presiunea statelor musulmane începe să consacre dominaţia numărului. În Franţa, mai toţi s-au uitat în altă parte; frica şi colaboraţionismul continuă.

       Renunţarea la recrutarea publică pentru serviciul militar, în Vest. Toţi se felicită pentru o achiziţie de civilizaţie care e demilitarizarea civililor etc. Acum vor lupta însă pentru noi mercenarii; adică mâine vei fi la discreţia celui care plăteşte mai mult.

       Tipii venind din războiul rece nu mai pot judeca limpede politica; cine are un trecut acolo trebuie să se abţină. Toată analiza lor, încremenită în tiparele vechi, e nulă – analogii istorice, modele bipolare etc. Domină încă media, dau încă la-ul în cotidianele mari, dar nu mai pot ieşi de acolo, sunt sfârşiţi.

       Când te gândeşti că până în sec. XIX acumularea materială era condamnată de morala publică în societate ca o vanitate. După aceea, succesul începe să fie brusc echivalat cu munca grea, iar sărăcia cu lenea. Înainte, filantropia fusese o datorie şi un beneficiu mutual, fiindcă îţi putea sluji în viaţa cealaltă, îţi răscumpărai oarecum, cu ea, sufletul – fiecare bogat avea săracul său pe care-l putea indexa în catalogul cu ‘fapte bune’… Apoi, etica protestantă respinge cu dispreţ ideea de datorie morală şi consacră ideea de stăpân şi serv ca naturală, deoarece bogatul e ales de zeu. Urmează războaiele mari, regimurile plutocrate, victoria neoliberală… Ce avalanşă. Şi ce schimbare, săracii văzuţi ca loseri, de unde înainte fuseseră – ei, cei din urmă – ‘cei dintâi’…
       Săracului i s-a luat, de atunci, demnitatea umană şi şansa metafizică. Nimeni nu e acoperit de insulte şi dispreţ mai mult decât el, deşi e subiectul unei fatalităţi economice simple şi programatice. 5% sunt bogaţi şi obscen de bogaţi în lume, 25% vor fi mereu ‘clasă de mijloc’ (de ce acest ‘mijloc’ se află în vârful piramidei, e pentru toţi enigmă impenetrabilă) şi 70% sunt săraci sau mizeri, în eternitatea sistemului, oricât ar munci oricine dintre ei, oriunde. Fatalitatea structurală cere ca cei 70 să fie acoperiţi mereu de undeva pentru a furniza baza piramidei. Desconsiderând săracii, e ca şi când ai dispreţui oamenii pentru că sunt bătrâni şi mor, sau cerul pentru că e albastru. Faptul că acest raport economic necesar nu se poate răsturna, că vom avea tot timpul 70% perdanţi, nu pare să tulbure tipi aparent normali cognitiv şi capabili să conducă operaţiuni algebrice simple. Dorinţa noastră de a dispreţui, de a ne imagina mereu o lume la un etaj inferior nouă; o fatalitate antropologică.

       Arhitectura, mereu rezervată bogaţilor. Dintotdeauna. Morţilor mai întâi (necropole), apoi aristocraţiei, burgheziei mari etc. şi, acum, municipalităţilor dispuse să plătească pentru vreo fantezie. Dacă iei vechea distincţie între arhitectură şi construcţie, bogaţii şi-au permis arhitecţi, săracii îşi permit doar construcţii; un paralelipiped funcţional cu acoperiş şi pivniţă e tot ce li se cuvenea. Niciun arhitect nu vine la un sărac propunându-i: Ascultă, am lucrat pentru state din Golf, sunt acum milionar, lasă-mă să-ţi modific casa deoarece am o idee în spaţiul ăsta, termin în două luni şi nu te costă nimic, tot ce-ţi cer e să punem la urmă o plăcuţă cu numele meu… Medicii pot trata gratuit, avocaţii se amuză luând câte un caz pro bono, dar arhitecţii – sunt strict în arta bogaţilor. Un sărac încearcă să compenseze aglomerându-şi interiorul cu obiecte – de obicei decor etno sau pompieristic -, cu un fel de intuiţie a lipsei, a indigenţei din jur, simte că i s-a făcut şi aici o nedreptate. Niciodată municipalitatea nu va plăti pentru cartiere sociale construite în vreo arhitectură inedită. Încă o artă social autistă vine să se adauge la tot.

       Moartea lui F. Castro.

       C. are dreptate, la Freud nu terapia a fost vreodată punctul forte (aplicabilă oricum la sub 30% dintre subiecţi, care intră într-o matrice nevrotică), ci interpretarea, spectaculoasă şi complet improbabilă – cu analogiile culturale, mitologice etc. Şi critica religiei – aici e seren şi imbatabil, Jung pare un şcolar seminarist. Supremaţia principiului realităţii e totală, deşi în tinereţe frecventa Cabala, misteriile, făcea semne magice pe paginile cărţilor pentru a conjura soarta…, ar fi putut pleca deci spre dispoziţia lui naturală către ocult. Şi-a subminat înclinaţiile cu o forţă stenică impresionantă, convertind rezultatul în teorie. (Mitologia scientistă, rigoristă a sec. XIX a fost esenţială.)
       Roudinesco. Azi:
       – peste tot în lume unde se impusese, psihanaliza e în recesiune
       – redevine o afacere privată (nu mai e purtată de psihiatrie)
       – era la început o terapie a marilor burghezi, care voiau să se exploreze, şi a intelectualilor; asta va rămâne şi acum, nevrozaţii bogaţi vor continua să meargă în analiză
       – preferă terapiile scurte şi medicamentele
       – mişcarea psihanalitică n-a ştiut să se adapteze la schimbările timpului, mulţi au rămas foarte reacţionari şi dogmatici (homosexualitatea, familia nouă, autismul etc.) – una dintre cauzele recesiunii.

       P. nu e un loc al bucuriei, ci al unei poetice, dubioase, acute tristeţi. S-au întâmplat prea multe în el, a fost sediul prea multora. În el cauţi fără să vrei fantome – treci pe trotuar, te uiţi în stânga, barul hotelului R., aici Fitzgerald a băut o noapte întreagă cu Hemingway, întorci capul, treci mai departe, e ireal şi absurd. Asemenea mulţime de fantome şi umbre. Nu-ţi vine să crezi că oraşul mai are contemporani. De altfel, mai toţi vin din afară şi mai toţi colecţionează umbre. Nu se vine pentru ceva întâmplat ieri la prânz. Istorii şi obiecte din afara timpului. Ce bine pentru studenţii americanizaţi, care cred (folclorul pop) că vor trăi idile. Măcar ei caută lucruri vii.
       Cafeneaua X, ‘da, aici stătea Joseph Roth, de unde ştiaţi?’. Au păstrat masa intactă, în colţ, au şi o întreagă naraţiune pentru turiştii germani. De aici îi trimitea scrisori disperate lui Zweig. Cum se numeşte ce facem noi, din 2016, privind din siguranţa noastră istorică, varietatea asta de voyeurism post mortem.

Anunțuri

~ de soirs pe 26 Noiembrie 2016.

Un răspuns to “~”

  1. [Lui M.] Vedeţi, ‘ţoapă’ nu înseamnă femeie simplă – dimpotrivă, asta e partea cea mai rea, când eşti la jumătatea drumului. Nu am spus ţaţă, ci ţoapă.
    C. n-a fost ‘întreţinut’ de S. E o legendă pe care aceeaşi F.T. o menţionează prima, G.L. o preia la noi şi trece şi astăzi drept fapt. Participa la cheltuieli, se întreţinea din diverse traduceri, anonime, mici slujbe pe la edituri, expediente (nu slujbe normate, cu program, asta a urât), îl ajutau prieteni, avea foarte, foarte puţini bani, totdeauna la limită şi un minimum, e foarte complicat. Dar supravieţuia. Chiria era cu totul modică etc. Apoi a început să câştige chiar rezonabil. A trăit tot timpul cu foarte puţin, ca un spartan; poveste de imigrant. Un tip cu orgoliul lui vă daţi seama că e mai nuanţat de atât; nu confundaţi detaşările autoironice cu realitatea.
    Femeie ‘superioară’ nu e concept de dreapta, nici misogin, de ce n-aţi privi mai detaşat. Ştiţi că progresul e un concept de stânga…: cineva care progresează e situat pe o treaptă superioară faţă de cel care a fost el însuşi acum ceva timp… Nu comparăm esenţe. Regret să vă spun că femeile superioare există. E o calitate delicată. (‘Delicată’ există.)

    Îmi pare rău dacă v-a durut ceva de aici, a fost fără intenţie. Sunteţi probabil femeie; ceva, o frază din text a atins în adânc. E simplu: trebuie să nu-i credeţi pe cei care vă spun în jur – oameni, obiecte – că aţi fi mai puţin decât superioară.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s