~

       Există arbori mai vechi decât ţara mea.
       Dar nu, acesta e departe de a fi impasul.

       i. Există ţări care, deşi manufacturate politic, ‘făcute’ ca un artefact, cu o voinţă fără pereche (Israel, URSS, America etc.), aveau totuşi dinainte un anume tip de coerenţă şi continuitate intrinsecă (religie, politică, idei), reprezentau un fel de ideal, astfel că, într-un anume sens, ele existau cu secole înainte de a fi fost create.
       Există de asemenea ţări care au crescut ca din pământ, buruienos, vital, cu un noroc istoric uimitor deşi plasate în geografii confuze. A noastră, una dintre ele: manufacturată, luată din starea de natură, smulsă din compostul înţelenit al indeterminării şi adusă în seră; figurată în sec. XIX în lumea formelor consacrate, e un produs de artizanat politic pur. (Le datorăm lui Bălcescu şi amicilor imens – au ales în câteva restaurante pariziene totul: numele, steagul, imnul, impunând-o cu sprijinul lui Lamartine etc., făcând realmente din cuţite şi pahare o ţară.) Preţul e însă pe măsură: sunt ţări care au trebuit să-şi găsească abia târziu, post factum, sufletul, substanţa, coerenţa internă: care le e ideea, politica, sensul istoric. A noastră nu ştie nici acum ce vrea pe lume: să existe, desigur, aşa cum o plantă are instinct vital să subziste, dar în ce scop şi cu ce noimă – tăcerea e aici jenantă, imensă, grea, aceeaşi de 200 de ani. Nicio abordare naţionalistă n-a reuşit să rezolve până acum aporia asta: ţara nu are sens în lume. Lucrul se verifică simplu la proba neantizării: dispărând din univers, lumea va fi rămas perfect aceeaşi.
       Ţări-cultură şi ţări-natură. Naţiuni care au fost din proiect Idee, sau au devenit, reprezentând ceva, un fel distinct, propriu doar lor de a vedea lumea, ca nişte monade care au rezolvat în felul lor toate problemele, chiar dacă nicio altă ţară n-ar mai fi existat în jur, şi naţiuni care sunt natură, dezvoltare organică, trăind din imitaţie şi primind o formalizare târzie. Juxtapunere a ambelor categorii, adesea în contratimp, în morfologia politică. Indignare? Există doar 7-8 ţări-idee, pe lume. Aceleaşi. Întâmplător cele care domină azi, care domină de secole. Şi există restul. La proba neantizării – singura pe care o avem deocamdată pentru a verifica o fiinţare, orice fiinţare, pe lume -, înţelegem toţi ce dispare din universul realului dacă dispare America, Franţa, Rusia etc.; ideea încarnată de ele e unică. Nu ştie nimeni ce-ar însemna dispariţia alei noastre; la buletinele de ştiri, nu ar ocupa mai mult de un sfert de ceas înaintea ştirilor de bursă. Ar fi lipsit de sens să ne vindem iluzii. Ideea că lumea rămâne perfect aceeaşi a doua zi după ce tu nu mai eşti e, omeneşte, insuportabilă. Chiar definiţia ratării; a nonsensului tău pe lume. Asta poate stârni lacrimi, indignare sufocantă şi goală: nu va schimba o iotă din real.
       Ca ţară-natură, am intrat în peisaj printre ultimii fără habar cât timp vom şti să rămânem acolo. Tot timpul problema noastră a rămas una de justificare în propriii ochi, de Angst de existenţă, în vreme ce alţii păşeau de mult în problematici de devenire.

       ii. Un documentar recent dezvăluie ce s-a întâmplat la prima întâlnire dintre Sarkozy şi Putin, în 2007. Se crezuse că Sarkozy, ieşind de la convorbiri, era ameţit de alcool. Toţi îşi amintesc scena: împleticindu-se, insistând să calce apăsat cu un picior şi cu celălalt ca şi când pământul n-ar mai fi fost sigur, Sarkozy înaintează spre pupitrul cu microfoane, în faţa ziariştilor. Vorbeşte greu, îşi caută cuvintele; asistenţa surâde: întâlnirea trebuie să fi fost bine stropită cu alcool…; se fac glume despre abilitatea diplomatică a lui Putin, şi incidentul trece în anecdotica oarecare.
       În recentul documentar France 2, ziaristul Nicolas Hénin arată ce s-a întâmplat de fapt. Întâlnirea a fost simplă, poate cea mai crudă din istoria diplomaţiei. Sarkozy a început, degajat dar ferm, prin a invoca rezervele faţă de democraţia locală; despre sutele de morţi din Cecenia; despre Anna Politkovskaya, jurnalista recent asasinată; despre problemele cu respectarea drepturilor omului în Rusia. Putin nu l-a întrerupt, l-a ascultat cu tot calmul până la capăt. A urmat un interval de tăcere, apoi o întrebare lansată cu amenitate: ‘Gata, ai terminat ce ai avut de spus?’. Surprins de singularul persoanei a doua, rarissim, de tonul rece, Sarkozi confirmă. Putin l-a privit, a deschis palmele în faţă şi a arătat, între ele, un mic spaţiu de câţiva centimetri: ‘Asta e Franţa’. Apoi a deschis braţele larg: ‘Asta e Rusia’. Pauză impusă. ‘Dacă continui să-mi vorbeşti pe tonul ăsta, te strivesc. Pe de altă parte, dacă ne înţelegem, tocmai ai fost ales preşedintele Franţei, dar pot face din tine suveranul Europei.’

       Acesta fusese motivul împleticirii lui Sarkozi spre conferinţa de presă până la pupitrul cu microfoane, al ezitării şi palorii lui neobişnuite. Un om sub şoc. Niciodată, poate, Franţa nu a mai încasat un asemenea afront, făcut cu un asemenea calm siberian. Lucrurile sunt se pare perfect verificabile, publice deja, cunoscute în cancelarii, s-au petrecut întocmai şi destui ziarişti sunt la curent de multă vreme. Dacă doar jumătate din documentar ar fi fost să fie adevărat, ce s-a întâmplat e enorm.

       iii. Să ne imaginăm acum un şef de stat oarecare, din una dintre ţările-cultură dominând azi, dominând la drept vorbind dintotdeauna, care ne-ar spune cu tot calmul: ‘Asta sunteţi voi’. Iar două degete ale lui, împreunate, policele şi indexul, ar decupa crud în aer cifra zero.
       Am putea contesta, realmente contesta, imaginea? La asta nu se răspunde cu reuşite individuale, cu ‘Brâncuşi’, ‘Eminescu’ etc., cum se crede în mica baladă naţionalistă şi provincială; ei ar fi existat în orice ţară şi în orice altă limbă sau naţiune, dacă teritoriul nostru ar fi fost al altora. Aici trebuie să răspunzi cu o substanţă, cu un fel al tău unic de a fi în lume, cu o greutate de fiinţă: iată, dacă n-aş fi existat eu, ce s-ar fi petrecut cu lumea.
       Şi nu avem răspuns. Niciunul. Niciun sens să ne vindem himere.
       Toţi o ştim dureros, până în nerv şi în carne, de 200 de ani. De când am prins un imperiu slab (otoman) şi ne-am grăbit să ne încropim fiinţa. O ştim acut, fără iluzii.


       iv. Cedrul din Liban, ieri. Cioran venea aici an de an, cu câţiva prieteni şi o sticlă de şampanie, sărbătorind acest arbore care a văzut, de la 1734, totul – Vechiul Regim, Revoluţia, Teroarea, Restauraţia, Comuna, Grosse Bertha bătând asupra Parisului, războaiele, Ocupaţia… Beigbeder a preluat tradiţia, apare la rândul lui în fiecare an, dar singur, pe poarta de la Jardin des Plantes, cu o şampanie în mână, cuprins de aceeaşi tulburare ciudată. E neverosimil. Trăgeam cam absent dintr-o ţigaretă de foi, pe una dintre băncile din apropiere, privindu-l. Ce idee, acest arbore. L-am atins, sprijinind un timp palma de scoarţa lui. Nu te poţi gândi la nimic, într-atâta prezenţa lui, anii ăia de istorie contemplativă, de non-istorie, uimesc, tulbură.
       Existenţa acestui arbore, a acestei figuri-natură, e o prezenţă: imensă, statuară, splendidă în universul vegetal. Dacă ar dispărea, nu l-ar afecta cu un milimetru. Nu o esenţă ci o prezenţă, fără nicio justificare. Ea este. Ca un fir de praf sau ca o moluscă. În lumea figurilor de existenţă vegetale sau angelice, pure, nu există justificare, fiindcă nu există real.
       O ţigaretă de foi se termină cam în 30-40 de minute. Am plecat, se însera, cu cele mai contradictorii sentimente în suflet.

Anunțuri

~ de soirs pe 18 Decembrie 2016.

2 răspunsuri to “~”

  1. […] scris in limba romana din cate am citit pana acum

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s