~

        După ’89 s-a petrecut cu noi o cădere şi simultan o augmentare de clasă: au căzut 2-3 etaje ‘superioare’ şi, drept rezultat, pegra a devenit vârf, clasă de mijloc şi superioară, într-o singură generaţie istorică. Mahalaua – conduce acum şi alcătuieşte Leitkultur-ul, cultura ghid, doxa culturală.
       Urbani sau rurali – sunt în genere ok, lumi într-un fel rezolvate, rotunde, autarhice. Mahalaua, însă, media, stratul intermediar, periferic amândurora – e un dezastru antropologic. Poţi oricând să faci dintr-un ţăran un urban şi invers, în aceeaşi generaţie, nu se va cunoaşte nimic (Zaharia Stancu, actorul Beligan, nu ştia nimeni, văzându-i mâncând la Capşa, că au copilărit în picioarele goale zburdând în ţărână; erau gentlemen perfecţi într-o singură generaţie). Niciodată dintr-un membru al mahalalei nu se va putea face un urban, experimentul social Pygmalion al aculturaţiei e un eşec: insul de la mahala se cunoaşte imediat, şi până la sfârşitul vieţii, de parcă ar avea o pelerină invizibilă. Un etos sufletesc sordid (ghetoizare etică, mediu conflictual psihotic prieten-duşman, isterie, vagă promiscuitate, refractare violentă la adevăr, tribalism feroce, competiţie capitalistă, ură fondatoare); nevoie de o generaţie-două pentru a se dilua asta. E dificil de argumentat deoarece la noi se crede – post-Al. Paleologu etc. – că mahalaua e ceva minunat şi a stârnit printre burghezii hipster o mică modă culturală de adorare a limit-lumpen-ului; narcisism burghez condescendent, de substituţie. Cine se întreabă uluit, editorial de editorial, carte de carte, de ce au ajuns ‘ţoape la televizor’, în genere ce s-a întâmplat cu ‘ierarhiile’ aparenţei fundate pe merit în socialul valah, cum au ajuns oameni – pe care nu i-ai fi pus portari – miniştri şi ce se întâmplă cu noi trebuie să-şi imagineze clădirea în care etajele de sus s-au năruit şi asta e tot. Vine o clipă când iei, simplu, act şi lamento-ul încetează.
       …X. De câte ori n-am impresia că sunt nedrept cu acest om subtil, tulburat şi foarte cumsecade. Torturat mereu de Neant, în care aruncă cu toate convingerile de pripas în care în adânc nu crede (religie, ‘pilde’ deconcertante…), salvat de o frivolitate timidă şi tatonantă, pândit de nevroză, de descurajare, e un tip minunat căruia îi datorăm destul, şi clar unul dintre ultimii cu ţinută.
       Nu ştiu ce nu m-a convins în fiinţa lui. Trebuie să fi fost ceva de demult, vine din nu ştiu ce fragment de text obscur care nu mi-a plăcut… Ce lucruri ridicole, prejudecăţile.

       Dispută. Prieten. Plimbare. Am avut o discuţie lungă. Mi-a spus mai întâi că o clasă nouă, necunoscută şi neantologată sociologic, mahalaua sau lumpen-mahalaua, conduce de două decenii România şi că acest lucru nu va rămâne fără urmări pe generaţii. În mare eram de acord. Am mâncat pe o terasă şi ne-am plimbat într-o grădină publică. Soare insuportabil; o ciudată tensiune nervoasă în jur. Mai avem vreo speranţă?
       Răspuns vag al prietenului meu.
       Diverse clase au condus România. Aristocraţia nu s-a descurcat prea rău, a creat lumea formelor juridice şi administrative, când s-a inventat naţiunea. Apoi burghezia a consolidat statul. În fine ţărănimea a dat câţiva şefi, unii tipi onorabili, alţii jalnici (Ceauşescu), câţiva artişti, câţiva scriitori. După ’89 a venit rândul unei clase bizare. Nici nu-ţi închipuiai că există. N-a condus niciodată nimic, nici propria-i umbră. O clasă necunoscută, hibridă, nici rurală nici urbană, polimorfă şi nestructurată. Mahalaua. Asta însemnând: tot ce a răsărit, ca insert urbanistic, la centura oraşelor noastre, a fiecărui oraş al nostru, cum priveşti spre periferia lor, ocupând acum mai mult spaţiu decât oraşele, sfârşind prin a copleşi şi suplanta centrul.
       Suntem de douăzeci de ani conduşi de mahala. Comunismul a murit, dar mahalaua produsă de el conduce România; Ceauşescu e răzbunat. Şefii politici, lumea afacerilor şi mass-media – sunt cu toţii inşi fie de la mahala, fie cu reprezentări de mahala, iar între ei nu mai există nicio deosebire raţional perceptibilă. Se înţeleg perfect, de altfel, se simt din aceeaşi vână şi izolează spontan orice corp străin. Vin din aceeaşi mahala urbană a cartierelor muncitoreşti de periferie, inşi cu rufele şi sufletul spânzurate la geamuri, unde domneşte sordidul, amestecul şi acel soi de sălbăticie anarhic-amicală cu un unic principiu de existenţă: negocierea onoarei şi a legii. Negocierea limitei. Rezultatul vizibil: între oricare şef politic de azi şi cetăţeanul omega nu mai există nicio diferenţă. Nu mai există oameni ‘bine’ (spre care aspiri) şi oameni ‘de jos’, nu ţi se pare lucru bizar? (Ba da.) Mahalaua domină scena oriunde te-ai întoarce, iar asta explică trei sferturi din ceea ce ni s-a întâmplat, reputaţia noastră îngrozitoare, acum aproape sălbatic-subumană (destui s-au întrebat dacă suntem o specie de primate, ieşite dintr-un experiment nebunesc), în Europa, lunga serie, spectaculoasă, de eşecuri. Până la urmă, mahalaua a triumfat istoric.
       Eu tac. El tace, soarbe cu paiul dn cutia de cola.
       E singura clasă care n-a avut de suferit fizic în comunism, care a avut numai avantaje. Jumătate din ţară s-a construit pentru ea. În închisori au intrat aristocraţia, marea burghezie, ţărănimea şi mica burghezie urbană, adică toţi acei care aveau un cod oarecare – social, etic, blabla. Mahalaua e pătura socială fără cod, zona de interstiţiu a aluviunilor. Naivii dau ochii peste cap, văzând în cuvântul ‘mahala’ acel hibrid cultural nostalgic între ‘metoh’, personajele lui Caragiale & Son şi balada bătrânului Paleologu despre respect şi cutume în Bucureştiul prăfos al cârciumilor vesele; dar aceea era mahalaua precomunistă a negustorilor, a unei cu totul alte lumi, de altfel jalnică şi meschină ea însăşi în alt registru. Etosul lumpen-mahalalei de azi e simplu: viaţa apare ca un bazar unde totul e negociabil, iar norma şi formele – ‘liniile galbene’ dintr-o societate – sunt glume. Fiecare ins de pe scenă, azi, are un părinte sau un bunic la mahala, aşa cum înainte fiecare avea un bunic la ţară. Să te smulgi din această şapă de beton, de sub această lespede e dificil, se face cu un efort supraomenesc de dresaj cultural, susţinut de o chinuitoare şi absurdă voinţă de negare, pe parcursul unei vieţi. La douăzeci de ani după comunism, mahalaua e zidită acum în centru, este Centrul. E la putere, o are întreagă, e puterea – şi domină.
       Păşeam amândoi cu un aer straniu pe alee; pe lângă noi a trecut o haită de câini, cu şeful, un dulău cu ochii galbeni, scrutându-ne asasin. Există poate, am îndrăznit, scenarii în care lucrurile s-ar putea termina bine. Cum, mă întreabă el. Imaginează-ţi o variantă în care ţara asta ar ieşi bine şi s-ar perpetua istoric. Ia varianta cea mai bună. Gândeşte-te, vom fi un fel de judeţ în Europa federală, cea adevărată, vreau să spun. Un departament. Departamentul de sud-est, partea cu munţi din stânga-faţă. Vom fi buni pentru excursii, reşedinţe secundare şi vilegiatură. În rest, ce să însemne judeţul nostru, la Bruxelles sau în viitoarea capitală? Cum să reprezinte ceva? Cultural? Istoric? Economic? Cum? Prin ce ne-am putea distinge? Să afirmăm ce? Cred că e lipsit de orice sens să fim naivi, după ce-am trecut prin atâtea. Rămânem ce-am fost înainte de a inventa naţiunea: peisaj. Asta în cazul, aminteşte-ţi convenţia noastră, în care lucrurile se termină bine…
       M-am despărţit de prietenul meu într-o dulce dispoziţie de înmormântare. L-am condus până la maşină. Locuia mai departe, într-un cartier curat, în mahalaua care, post-gentrificată, devenise centru. Mai aveam puţin până acasă. Dacă mă grăbeam, puteam să evit haitele de câini şi de maşini întretăindu-se pe caldarm, în centrul oraşului, înainte de căderea întunericului. Mi-a sunat telefonul. Locuiam undeva, într-un loc, într-un an. Nu mai avea importanţă.

Anunțuri

~ de soirs pe 4 Ianuarie 2017.

4 răspunsuri to “~”

  1. Aveti un dispret pentru [oamenii din] popor mult mai mare decat al celor mai multi oameni de dreapta. Singurii care poate va intrec sunt adeptii votului cenzitar.

    Daca „s-a petrecut cu noi o cădere şi simultan o augmentare de clasă: au căzut 2-3 etaje ‘superioare’ şi, drept rezultat, pegra a devenit vârf, clasă de mijloc şi superioară”, asta s-a intamplat poate in 1948, nu in 1989.

    • După părerea mea, asta nu are importanţă. Să te explici asupra a ceea ce scrii sau gândeşti. Scrii un lucru şi asta e tot, nu-l degradezi cu o explicaţie. În fond, când spui ceva nu argumentezi, de fapt lucrurile vin dintr-o necesitate. Te-ai gândit la chestia aia de zeci de ori, ai trăit lucruri, ai cunoscut oameni care au fost implicaţi şi ţi-au format părerea, de-a lungul unui număr de ani. E un rezumat al unui întreg conglomerat de viaţă: experienţe, lecturi, deducţii etc. E degradant să explici ceva, să spui. ba nu, iată cum stau de fapt lucrurile, e o enormitate ce spuneţi, e evident că-mi plac oamenii simpli şi eu însumi sunt cineva foarte oarecare etc.
      Explicaţia, a orice, nu are nicio importanţă.
      Lucrurile sunt făcute pentru a fi reflectate sau simţite.

  2. Aveti o luciditate […].

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s