~

       Fascinat de atracţia oamenilor ‘subţiri’ pentru cenzură. De parcă prima grijă a celui care probează o oarecare facilitate de a ajunge la cuvânt e să interzică accesul la cuvânt al celuilalt.
       Totul sub cea mai bună acoperire umanistă, de morală sau civilizaţie. Să interzicem ‘discursul urii’ etc. (recent apel). Discursul urii e îngrozitor, dar absolut inevitabil şi chiar necesar, în ambele sensuri; soluţia nu e să interzici, ci să-l combaţi perpetuu cu aparat şi cadru argumentativ; faptul că avem ‘discursuri ale urii’ (fascist, rasist, reacţionar etc.) e deocamdată singura probă concretă a existenţei unei societăţi libere. Nu e deloc un paradox. Pentru discursuri care-ţi plac nu ai nevoie de legi de protejare, fiindcă îţi plac deja… Avem nevoie de normarea libertăţii cuvântului tocmai pentru protejarea discursurilor care nu ne plac niciodată, care sunt ab initio îngrozitoare, abjecte, vile… E totuşi destul de elementar. Or, peste tot răsar, periodic, apeluri patetizante la vigilenţă morală, îngrădirea ‘urii’ – cu alte cuvinte cenzură. Pare a fi un fel de stupiditate intello constitutivă. Visează doar asta: există o tabără ‘rea’ (urmează: trivializarea, bestializarea, psihiatrizarea ei), şi iată prin ce mijloace ar trebui aceasta coborâtă în blam etic şi interzisă dacă vrem să ne numim o societate civilizată (apelul snob la complexul provincial al societăţii civilizate e inevitabil).
       Tropismul cenzurii. E un lucru destul de curios, în definitiv tipii subţiri nu au alt mijloc de expresie pe lume decât cuvântul, în esenţă. În general mor săraci, fără dinţi, ca toată lumea. Nu ştiu să facă nimic dacă-i scoţi din expresie, e singurul lucru pe care-l stăpânesc oarecum. Cum de au un atât de exclusiv şi ascuţit instinct de proprietate, de teritorializare, în privinţa unui simplu obiect de posesiune, evanescent şi precar? Posesiune: pixul acesta îl am doar în simplă folosinţă, în chirie, după aceea i se va ceda altuia; proprietate: acest pix e numai al meu, nu-l mai vreau folosit de nimeni şi prefer să-l las moştenire urmaşilor mei de sânge etic pur (urmează descendenţa ideatică de sânge albastru a taberei proprii). Cine nu s-a simţit ispitit? Cine n-ar fi închis în temniţă, măcar 24 de ore, un inamic personal abject, ca să-l facă să tremure puţin, pentru a-şi imagina că-l eliberează apoi magnanim? Oricât de mediocru, un mânuitor al cuvântului adoră să urască tribal şi are competenţa să excomunice. (În general când apare public cu un text el se indignează de ceva; e singurul lui recurs, ar fi complet pierdut fără trucul indignării – care-l instituie dublu ca instanţă şi acuzare, judecător şi parte, permiţându-i replierea dublă, truc de infant.)
       Intim, un mânuitor de cuvinte e un mic tiran fără ţară şi fără poliţie secretă. Împotriva rasiştilor, fireşte, a fasciştilor, reacţionarilor, extremiştilor, anarhiştilor, revoluţionarilor, suboamenilor în genere. Pentru asta ar trebui evident construite câteva facilităţi disciplinare… Spiritul e nedumerit. Dacă nu, cel puţin să tacă. Să tacă totuşi odată, e atât de simplu. În numele binelui. Va scrie un mic text despre asta.

img_20170106_152546

Anunțuri

~ de soirs pe 7 Ianuarie 2017.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s