~

       ‘Léo Gillet: Aveţi o altă oaie neagră în cărţile dvs., e vorba despre istorie. Între istorie şi dvs. nu prea e o mare prietenie…
       Cioran: Nu e doar la mine. Gândirea lui Eliade e de asemenea împotriva istoriei. În fond, toţi oamenii din estul Europei sunt împotriva istoriei. Şi o să vă spun de ce. Oamenii din Est, oricare le-ar fi orientarea ideologică, au neapărat o prejudecată contra istoriei. De ce? Fiindcă îi sunt victime. Toate acele ţări fără destin din estul Europei sunt ţări care au fost în fond invadate şi subjugate, pentru ele istoria e în mod necesar demoniacă./ De altfel, o să vă spun şi mai potrivit: istoria e negaţia moralei. Dacă aprofundezi istoria, dacă reflectezi la ea, îţi e strict imposibil să nu fii pesimist. Un istoric optimist e o contradicţie în termeni. (…) Spre patruzeci de ani am descoperit istoria, pe care o ignoram. Ei bine, am fost înspăimântat. E cea mai mare lecţie de cinism pe care o putem concepe. Luaţi oricare epocă a istoriei, studiaţi-o un pic în profunzime şi concluziile pe care o să le trageţi sunt în mod necesar teribile. (…) Oamenii nu-şi pot imagina că această istorie nu are nici cel mai mic sens. Istoria are un curs, dar istoria nu are un sens. Dacă luaţi Imperiul roman: de ce a mai cucerit lumea pentru ca apoi să fie invadat de germanici? Asta nu are niciun sens. (…) Dar nu există sens. Există o derulare. Care e sensul? De ce să ridici catedrale? Uitaţi-vă la Paris, care a făcut catedrale: are acum turnul Montparnasse. Să faci turnul Montparnasse după ce ai făcut catedrale: putem spune după aceea că istoria are un sens? Că viaţa Parisului are un sens? Nu. Te cheltui, faci ceva şi după aceea dispari. Dar de ce se derulează această istorie, pe care am vorbit-o atâta de rău? Deoarece oamenii au crezut mereu într-un sens.’ (Convorbire cu Léo Gillet, 1 febr. 1982, Cioran, Entretiens, Gallimard, 1995, pp. 64-67.)

meec elc2

       Opoziţia între sens istoric şi simplă ‘curgere’ sau derulare de evenimente e cel mai fecund impas etic. Credem noi, cei ‘de stânga’, cu adevărat fără rest în ‘sensul istoriei’, cum suntem acuzaţi, sau mai degrabă în simple variaţiuni ale derulării, curgerii, înlănţuirii, deci în fond în ameliorare şi luptă perpetuă? În ciuda a ceea ce se afirmă de obicei, nu ştiu atât de mulţi tipi de stânga naivi. Conservatorii ar trebui să renunţe puţin la trofeul lucidităţii, pe care şi l-au acordat singuri în ceremonie privată. În fond, dacă lupţi pentru ieşirea din sclavie, nu poţi şti dacă o formă a ei nu va reveni în anul 3000, şi apoi în 4500 – dacă vreun 4500 va mai exista -, transgresiunile nu devin normă imuabilă. Şi totuşi, ştiind asta, lupţi pentru ea, în deplină contradicţie interioară. N-are niciun sens să-ţi închipui că o cucerire e ireversibilă pentru simplul fapt că ai afirmat-o istoric. Libertatea de pildă nu e un dat, achiziţie, cucerire perenă; pricepi rapid că fiecare generaţie luptă s-o menţină, trebuind să o ia de la capăt de fiecare dată ca şi când cu generaţia aia ar începe istoria.

       Aici în Est suntem mai puţin naivi, e adevărat, mai preveniţi în privinţa istoriei. Poate pentru că am fost în genere obiect, iar nu subiect al ei (C.), şi n-am ‘făcut’ istorie ci istoria, alţii – inşi, conjuncturi, evenimente – ne-au împins spre cursul pe care suntem, fără să ne ceară vreo opinie. Morfologic, istorie înseamnă Forţă narcisică, expansiune iraţională a credinţei în sine, iar aici în Est au fost popoare pentru care categoria ‘forţei’ a lipsit constant şi uniform din istoria cunoscută. Trebuie să fi fost o torpoare climatică sau de peisaj, cântatul din fluier prin poiene… Nu ne-am dus peste alţii să afirmăm ceva, şi nici n-am ridicat vreun gard oricât de mic pentru cei care veneau peste noi. O mie de ani ne-am amestecat cu ei (adică le-am dat femeile noastre), privind un punct fix undeva spre orizont, în depărtare, poetic…
       Îmi place răspunsul lui Mill la impasul Sensului istoric: şi adevărul, şi eroarea se afirmă cu acelaşi fanatism în lumea noastră, îşi vor găsi mereu acelaşi număr de fani, dar adevărul are totuşi un avantaj. E preluat şi reprodus în cursul timpului, până când îşi găseşte destinatarul sau epoca potrivită să-l înţeleagă. Eroarea, altfel spus, are nevoie de Putere ca să se impună, dar adevărul are nevoie numai de durată. Eroarea ţine de loc, e spaţialitate, adevărul – de timp.
       Caracterul procesual al adevărului: Ascultă, ai dreptate? N-ai decât să afirmi adevărul tău şi basta. Nu insista, nu-ţi pierde cumpătul: o să fie recunoscut mai devreme sau mai târziu, chiar dacă nu neapărat în timpul vieţii tale. Afirmă-l calm, pune-l într-un suport simili-peren, carte etc. – pe cât poate fi peren ceva pe lume -, şi asta e tot. Deşi cel care afirmă eroarea are putere, normă, Poliţie de partea lui, el trăieşte tot timpul în angoasa viitorului. Urăşte timpul, nu are decât puterea – aşadar spaţiul, toate gândirile Spaţiului sunt filozofii ale puterii – pentru a-l dezminţi. Dacă doi ori doi fac într-adevăr patru şi eşti rezonabil de sigur de asta, afirm-o o singură dată, îngăduie-ţi un surâs interior, închide coperţile şi nu te mai gândi la asta. N-a venit timpul lui încă? – cu atât mai rău pentru timp.
       Sună poate prezumţios, şi totuşi realitatea faptului e frapantă. Ideea sclaviei, a deţinerii unei fiinţe umane în proprietate personală, a fost justificată mereu (Platon, Aristotel etc.). Erau însă destui care, chiar înainte de revoltele lui Spartacus etc., fuseseră împotrivă, principial împotrivă, greci, romani etc., spirite calme care au afirmat-o. A trebuit totuşi să vină sec. XIX pentru ca, printr-un concurs de împrejurări pe care unii-l numesc misterios sau cu totul inexplicabil, sclavia să fie abolită într-un singur secol. Nimeni nu pricepe cum s-a întâmplat. Deodată, nu mai erai o ţară civilizată dacă aveai aşa ceva. În câteva decenii ideea trece în achiziţiile permanente ale umanităţii, de parcă ar fi fost acolo dintotdeauna. În cel mai negru scenariu distopic, nu-ţi poţi imagina un viitor în care sclavia, oamenii ţinuţi fizic în proprietate, să revină sistemic, regimul politic care ar promova-o ar muri imediat. E un fel de bornă, un punct de non-întoarcere, ceva pe cât se poate de apropiat unei achiziţii perene. Dacă măsori în calendare de când o avem, e tulburător… Eroarea a fost circumscrisă locului – în realitate, Pământul întreg. Totuşi, adevărul irupe şi devine achiziţie permanentă.
       Secolul XIX – egalitatea tuturor oamenilor.
       Secolul XX – egalitatea femeilor cu bărbaţii. Nu cred că îţi poţi imagina regimul cel mai brutal patriarhal care să le mai retragă, de pildă, dreptul de vot în viitor. Chiar dacă există locuri în retard istoric, e deja un fel de punct de non-întoarcere.
       Secolul XXI? Probabil, primul care se va impune e ‘venitul minim universal’. Vom celebra ziua când niciun ins nu va mai muri de foame şi sete şi va avea un acoperiş, fără să trebuiască să facă cel mai mic efort pentru asta, prin chiar virtutea faptului că e o făptură umană – şi ne vom închipui apoi că aşa a fost dintotdeauna. Probabil următorul va fi antispecismul, sau o variantă a lui. Nu ştiu dacă se va reuşi chiar egalizarea perfectă în drepturi între uman şi animal, fiindcă e cumplit de greu de raţionalizat. Însă încarcerarea pentru entertainment, sau consumul cărnii de animal (am în vedere fiinţa sensibilă, capabilă să simtă durere, dotată deci cu sistem nervos central), în 100-200 de ani vor fi pesemne privite  ca o barbarie de tipul canibalismului. Urmaşii ne vor citi cărţile uluiţi, când vor ajunge la scenele de plăcere gastronomică specifică, înainte de a fugi ţinându-se cu mâinile de burtă.
       Nu e obligatoriu ca fiecare secol să-şi adjudece o emancipare. Se prea poate să nu urmeze multă vreme niciuna, sau se pot precipita în decenii sau săptămâni, timpul discontinuităţii se comprimă aleatoriu. Ideea e că adevărul are nevoie doar de timp, nimic altceva decât timp, în vreme ce locul – spiritus loci, etos, etnos, morală, psihologie, cultură, specific etc. – nu doar că nu va mai conta ca argument, dar aparţine în chip necesar categoriei Erorii fiindcă e virtual dezminţit mai devreme sau mai târziu. Orice Loc, oricât de strălucită ar fi împlinirea pe care o încarnează, ţine de eroare, orice Timp relevă de la adevăr. Asta poate îndurera definitiv un suflet conservator (impoziţii morale de tipul ‘respectă-mi cultura’ sunt intrinsec eronate, devin bizarerii de reprezentare), dar şi un suflet de radical…

       Aici se precizează avantajul Estului, al subistoriei. Ştim, cei de aici, că nimic nu e peren şi că nu există de fapt achiziţie permanentă de civilizaţie, nu cu adevărat, certitudine istorică absolută… Cum ar spune Houellebecq, avem o eternitate restrânsă… Epoci vor mai practica sclavia, în forme inedite. Semeni vor mai dispreţui femeile şi vor mânca încă, perioade întregi, cu delicii carne de animal. Se va mai naşte câte ‘un Hitler’, chiar dacă nu va semăna cu ceva cunoscut, iar istoria nu ne va ‘învăţa’ absolut nimic pentru a-l preveni, aprehenda sau măcar aproxima cu datele trecutului. Adevărul e, prin urmare, atât de plăpând superior Erorii, încât te întrebi dacă trebuie să te ocupi în general cu asta în timpul vieţii… Putem pretinde, din Est, că istoria are un sens, parcursul acela necesar, înaintând ca un tanc, dinspre Eroare spre Adevăr? Mai degrabă transpare derularea, curgerea, înaintarea în indeterminare, decât mecanica arogantă a Sensului.
       Nu merită deci să te ocupi de asta, nu fără a regreta mai târziu. Între literatură şi filozofie morală sau acţiune – scrie liniştit roman, fă artă, creaţie de orice fel, detaşează-te… Aşa sună o filozofie de estic, o înţelepciune de ins călcat în picioare, cu strămoşi călcaţi în picioare până la a cincizecea spiţă: asistă calm la agitaţia celorlalţi. Ok, cu un fel de rană în suflet, dar cui îi pasă de suflete. Suntem exact contrariul filozofiei ‘acţioniste’, militantiste occidentale. Nu putem uita că aici copiii erau plânşi la naştere, în vreme ce exit-ul final prin moarte era sărbătorit. Nu poţi să-i vorbeşti serios de ‘optimism’ unui estic, îl prinde râsul, de categoriile sensului, motivaţie, pozitivitate, ‘happy end’ şi celelalte malformaţii sau hipertrofieri ale Voinţei care au definit intrinsec Occidentul. Nu despre sensul istoric al lucrurilor.
       Dacă poţi, spune ceva cu sens despre ce trăieşti, despre lume, adevăr şi celelalte, pentru care există literatura; asta contează; în fine, oarecum.
       Ai vrea desigur să livrezi ceva mai optimist decât atât. Numai că onestitatea etc.

Anunțuri

~ de soirs pe 30 Ianuarie 2017.

5 răspunsuri to “~”

  1. Am o teză, nu îndeajuns cercetat-studiată: progresul moral, obținerea de checkpoint-uri în comportamentul zilnic, apare doar ca urmare a progresului tehnologic (i.e. dezvoltarea uneltelor care produc unelte care produc bunuri și dezvoltarea uneltelor care dezvoltă uneltele care produc unelte); nu necesar, sigur, dar numai de aici, și nu din luminări asupra Dasein-ului (oricât ne-am dori asta).

    Abolirea sclaviei în sec. 19., mai precis spus, abolirea înstăpânării asupra mușchilor, a avut la bază acțiuni similare cu cele ale domnilor Oliver Evans, Henry Maudslay, Joseph Whitworth.
    Evans – sistem automat de măcinare 1783-1790 – https://www.wikiwand.com/en/Oliver_Evans#/Developing_the_automatic_flour_mill.2C_1783.E2.80.9390
    Maudslay – strung pentru șuruburi 1797-1800 – https://www.wikiwand.com/en/Screw-cutting_lathe
    Whithworth – standardizarea șuruburilor și tehnici de măsurare cu precizie de 25 nanometri, în 1850. Amuzant, Whithworth a făcut și puști: An unspecified number of Whitworth rifles found their way to the Confederate states in the American Civil War, where they were called „Whitworth Sharpshooters”. (pentru neutrul [Blanchot] tehnologiei)

    Interesant e faptul că, deși abolirea sclaviei mușchilor aducea un plus total în societățile din USA, UK, Franța, anume că se putea începe o sclavie a creierelor, în Țările Române, de pildă, sclavia a fost abolită doar pentru a fi ca dânșii. Nu bag mâna în foc, dar nu cred că în 1850 existau 10 mașini-unelte pe aici. Pentru diferența Est-Vest.

    Îmi amintesc o secvență din Downton Abbey când cei de „jos”, care produceau mâncarea pentru cei de „sus”, primesc un robot de bucătărie, o mașină care producea mai repede frișca (parcă). Ce minunare pentru bucătărese: vor munci mai puțin; ce minunare pentru cei de „sus”: frișcă câtă vrei. E cumva anecdotic, dar mă gândesc că de pe aici a început procesul de apariție al femeii: de la micii roboți care reduceau marea roboteală.

    Un alt element major al secolului 20 și (implicit) al proceselor de emancipare din el a fost implementarea procesului Haber-Bosch: principala procedură pentru sintetizarea amoniacului https://www.wikiwand.com/en/Haber_process. Folosit de germani în Primul Război pentru a produce muniție, ajunge la sfârșitul secolului să faciliteze producția de mâncare pentru cei 7 miliarde de indivizi umani într-atât încât 80% din nitrogenul din țesuturile umane provine din procesul Haber-Bosch.

    Emanciparea secolului 21. De dragul speculației, va veni poate prin controlul asupra stellaratoarelor, prin automatizarea procesului de distribuție a obiectelor pe întregul glob cu ajutorul dronelor, prin producerea unui material superconductor la temperatura camerei, prin perfecționarea algoritmilor de machine learning, sau altceva de prin aceste categorii, cert e că nu va veni prin „venirea la rațiune” a nu-știu-căror impostori care au luat sau li s-a dat puterea astăzi (impostori, în principal fiindcă a fi în poziție de putere e întotdeauna o impostură, abia ai reprezentativitate tu pentru tine, cum să ți-o asumi pentru altul, dar asta e altă discuție).

    Prin urmare, singura formă de „a face filozofie morală” care va putea duce (sau nu) la urmări, care măcar îl are pe acel „poate”, e acțiunea în planul tehnologic. Le-am spus cândva, supărându-i, unor tipi care-și găseau rădăcini în stânga: a fi de stânga astăzi înseamnă a scrie doar în R (https://www.wikiwand.com/en/R_(programming_language) limbajul folosit preponderent pentru analiză statistică și prin extensie pentru machine learning).

    • Nu cred neaparat in ea, sau nu pana la capat, fiindca am impresia ca lucrurile sunt mai complicate un pic, dar teza dvs. e desigur interesanta.

    • @thnm:

      Intuiţia din teza dumneavoastră e, până la un punct justă… dar trebuie clarificată puţin: NOŢIUNEA de progres moral apare ca rezultat al progresului tehnologic.

      În primul rând, orice progres moral (din perspectiva prezentului) e şi un regres moral (din perspectiva trecutului). Lucrul acesta decurge logic din faptul că standardele după care evaluăm progresul/regresul moral sunt ele însele parte din morală şi deci supuse schimbării pe care tocmai o evaluăm. Gândiţi-vă, spre exemplu, la cum ar privi Aristotel societatea noastră: o generalizare a servituţii, în care până şi bogaţii sunt supusi necesităţii (chiar dacă nu pur economică, totuşi socială) ruşinoase de a munci. Cum ne-ar judeca blândeţea un nobil medieval, pentru care curajul în război, agresivitatea virilă, erau virtuţi de bază? Sau ce ar zice un creştin de acum câteva secole (Luther, să spunem), dacă ar fi purtat o oră pe străzile unuia dintre marile noastre oraşe? Un Babilon dincolo de orice închipuire… (De aceea cei care petrec prea mult timp cu clasicii ajung întotdeana să urască prezentul.)

      Schimbările tehnologice aduc, mai devreme sau mai târziu, şi schimbări moral: vechile moravuri ajung să dăuneze reproducerii sociale şi, prin urmare, sunt abandonate. Într-o epocă în care războiul era omnipresent, agresivitatea era o virtute de nepreţuit (cel puţin pentru cei ce trebuiau să lupte). Într-o perioadă paşnică (sau, să fim cinstiţi, în care factorul uman brut are o importanţă infimă comparat cu tehnologiile de distrugere în masă) agresivitatea devine cel mai mare viciu, iar amabilitatea o necesitate.

      Iar societăţile care au trecut prin astfel de schimbări morale se uită în trecut, văd că normele de atunci ar fi complet incompatibile cu modul în care funcţionează ele în prezent şi îşi spun AM PROGRESAT.

      Deci atâta timp cât vom avea schimbări tehnologice vom avea în mod necesar “progres” (din punctal de vedere al societăţilor ce o să vină) şi “regres” (din perspectiva scoietăţilor de dispar) moral.

      Desigur, schimbările acestea au loc relativ încet (ritmul lor e ritmul biologic al generaţiilor) – şi societăţile sunt deci relativ heterogene moral. Putem să ne găsim, deci, într-un orizont de cam 150-200 de ani şi “lăudători” plauzibili (J.S. Mill, spre exemplu, ne-ar considera poate un “progres”)… Simetric, următorii 150-200 de ani (sau un pic mai puţin, pentru că schimbările tind totuşi să accelereze oarecum) e posibil să fie un “progres” şi din perspectiva noastră actuală. Mai departe, însă…

    • @N.

      Ah, da, am spus pe negândite „moral”. Sigur că nu poate fi vorba de un progres al moralităților și moravurilor, fiindcă chiar pluralitatea acestora e ceea ce le elimină orice posibilitate de dezvoltare (ca și în cazul religiilor, de pildă: nu există progres religios, ci doar schismă, diferențiere ca distanțare-de). Nu, ce aveam în text era un concept mult mai jos: tiparele behavioristice mundane, la nivel de minut, suferă un progres odată cu dezvoltarea tehnologică. Și poate că nici „progres” nu e un cuvânt fericit, poate că e mai mult o translație a implementărilor de violență din real în imaginar. Poate că motivul pentru care bună parte dintre noi nu avem in iCalendar „biciurea sclavilor” sau „biciuit de stăpân” la ora 4 e fiindcă ne putem juca GTA V și Civ VI, deși nu fiindcă jucându-ne, consumând acest imaginar, ni s-ar sătura pofta de cruzime, violență, și dominare, ci fiindcă, lăudat fie pluriversul, ziua are doar 24 de ore și nu ne mai ajunge timpul: implicarea în stăpânirea tehnologică a realului, seriozitatea și calmul necesar rezolvării unei probleme tehnice (fie această problemă tehnică dimensionarea unor rulmenți sau rezolvarea unui quest dintr-un MMORPG), îți consumă atât de mult timp încât nu mai ai când să-l sclavagizezi pe celălalt – pentru a-mi distila mai bine ideea. (sigur, apare o problemă când problema tehnică de care te ocupi e cum să construiești o mașină care să facă timp să îl sclavagizezi pe celălalt, capitalism 101)

  2. M-am oprit acum cateva zile, pe inserat, in Rue de l’Odeon 22. Am incercat in fata portii sa reconstitui in cateva tuse secventele istorice prin care a trecut Cioran. M-am cutremurat. Anii 30 si efervescenta din tara (Noica &co, legionari, Bucurestiul etc…) Anii 40, Parisul sub ocupatie cu Wehrmachtul prin cabarete, anii 50-60, cu anxietatea legata de trecutul sau, izolarea in lumea aceea in reconstructie, anii 70′ cu primele semne de instalare a noului capital consumerist de seductie si cu convulsiile adiacente, noua imbecilitate rock, pop pseudo-subversiva, sexualizarea iconografiei oficiale, apoi revolutia – anii 90′, Liiceanu cu jacheta sa ponosita si interviurile acelea filmate in tonuri gri si cu muzica lugubra intre episoade, frenezia noastra din tara, moralismul sumbru, noi atunci. In fine desantul globalizarii prin migratie, amestecul din ce in ce mai putin distinct de afro-asiatici care populeaza de acum, in proportii considerabile, Parisul schimbandu-i fata. Toate astea – ce a trait acest om, ce mutatii uriase – numai suflul acelor lumi.

    Spre comparatie – vietile noastre: avans lent de 26 de ani inspre nimic sau in fine, inspre limitele si sfarsitul unui sistem dincolo de care nu vedem nimic.

    Un grup de turisti (chinezi poate- asiatici in orice caz) cu aparetele de gat incearca intrarea la restaurantul Mediteranee, un american/englez/australian in slapi si pantaloni tip bermude verficand pe smart-phone adresa si cautand probabil un Wi-Fi gratuit ca sa citeasca nu stiu ce anunt de job din Singapore…..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s