~

       Deodată, scurtă nostalgie absurdă după epoca în care existau scrisorile. Şi îi puteai spune cuiva să aibă grijă, să rămână prudent şi sănătos şi să-şi păstreze zâmbetul nepăsător, tot felul de rânduri care n-aveau nicio importanţă dar puteau fi citite în mai multe interpretări, cea mai nimerită fiind aceea a răcelii politicoase. Nu se va mai crea un asemenea tip de intimitate între corespondenţi care îşi sunt în fond străini.
       Noi am scăpat destul de uşor, n-a trebuit să mai scriem scrisori decât puţin după sfârşitul adolescenţei, apoi la drept vorbind ele au dispărut cu totul. Nu am avut timp să înţelegem ce înseamnă asta. Dar cei care, cu un secol sau două în urmă, acordau două-trei ceasuri, pe seară, în faţa unei mese de scris cu foi, lampă şi călimară, redactării unor lungi capitole de roman epistolar din vieţile lor… Şi apoi care citeau scrisorile primite în faţa focului din cămin, sau verile pe terasă, parcurgând câteva pasaje, revenind, întrebându-se de ce la rândul acela scrisul e înclinat şi tremurat puţin, iar la celălalt literele sunt ferme. Aveai mereu tendinţa să spui mai mult decât voiai, să insişti, să dezvolţi, să fii generos, şi te descopereai ca într-un exerciţiu de autoanaliză ad hoc. Cei mai nesuferiţi erau pisălogii, care vorbeau numai despre ei, şi bovaricele narcisice, genul cel mai trist. În rest însă, ce lume. Cât sens păreau să aibă lucrurile, în jurul tău. Toate sfârşeau într-o ladă, în pod. Până când un destinatar murea şi asta era tot. Îi reciteai ultima scrisoare, încercai să descoperi acolo semnele bolii. De cele mai multe ori, nu era nimic.
       Într-o zi, adolescent, am dat în pod peste o parte din corespondenţa familiei. Groaza părinţilor a fost totală, găsindu-mă în mijlocul camerei cu hârtiile răspândite peste tot. Au considerat-o cea mai mare indiscreţie. Ţin minte şi acum unele detalii. Aveau dreptate. Pentru a fi siguri, au azvârlit cutia cu aspect tubular, plină de plicuri, pe foc. Se trimiteau de acum destul de rar scrisori, mai mult felicitări sau telegrame, apoi telefonul a suplinit şi asta, convorbirile deveniseră mai ieftine. În ele spuneai totul, tot ce era esenţial. Dar nu mai spuneai nimic…
       După atâtea mutări, cred că nu mai am nicio scrisoare, de la nimeni. Ca să-ţi aminteşti de antecesori, le puteai recupera ceva din suflet recitindu-le scrisorile, obţinute postum, cu rugăminţi, de la destinatari. Acum – nu mai sunt decât fotografii şi înregistrări video. Câteva. Artificiale, fals joviale. La drept vorbind, idioate. O sumă de momente anodine care nu spun nimic despre omul din faţă.
       Scrisorile erau felul de a scrie roman al celor care nu erau scriitori. Le rămăsese chestia asta.
       Şi după aceea, din senin, nu a mai existat nici ea.

Anunțuri

~ de soirs pe 23 Februarie 2017.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s