~

       Duras: ‘Pentru mine, există scriitori foarte, foarte celebri care nu au scris.
       – De pildă?
       – Sartre.
       – Sartre? Cum aşa?
       – Nu a scris.
       – Cum adică nu a scris?
       – Nu, pentru mine, nu a scris. Nu a cunoscut ce înseamnă să scrii.
       – ?…
       – A avut mereu, dacă vreţi, preocupări anexă, preocupări secunde, de mâna a doua. N-a înfruntat niciodată scriitura pură. E un moralist, Sartre. S-a epuizat tot timpul în lucruri care ţin de societate. Într-un fel de… da, de mediu al său, un mediu politic, literar. Dar nu e cineva despre care aş putea spune: a scris. Nici măcar nu m-aş gândi la asta. (…) Vedeţi, nu e o judecată de valoare. Există oameni care cred că scriu… şi apoi oameni care scriu. E rar’.
       (Int. Bernard Pivot, ‘Apostrophes’, 1986.)

       Dacă pui criteriul ăsta pe literele valahe, ce rămâne, ce mai transmiţi pedagogic în continuitatea dresajului memorial. Distincţia între literatură şi eseu e totuşi ceva esenţial, bazic, pentru orice structură de limbă matură. Între creatorul de lumi şi comentator, între cineva care se torturează şi cineva care comentează tortura lumii existente, pusă pe masă deja… Între scriitor şi varietăţi sofisticate ale ziaristului. Un spirit onest face imediat diferenţa asta. Şi semnul cel mai elocvent e că eseiştii vor să se menţioneze în dreptul lor ‘scriitor’; ca şi când nu ar fi nicio clipă înşelaţi în privinţa a ceea ce se întâmplă. Sau dubletul ‘eseist şi scriitor’, ‘filozof şi scriitor’, ca şi când ar fi scris 10 eseuri şi cam 5 romane sau plachete de versuri. Nu pentru că ‘eseiştii’ ar fi complexaţi de critici corozive tip Bourdieu – care i-a numit spirite de mâna a doua apărute în sec. XIX, paraziţi însăilători, împletitori, plagiatori, aranjori ai ideilor altora etc. E vorba de un instinct de autentic, de un simţ infailibil al posturii în amestecul genurilor: dacă nu sunt scriitor, eu nu sunt cu adevărat ceva în litere, în creaţie. Nu e ceva care aparţine domeniului. Acel ‘scriitor’ aşezat în coadă e garanţia că am băgat vârful piciorului, o mână, un umăr pe uşa întredeschisă. Chiar dacă, din păcate, în realitate nu se vede niciun umăr, şi nici vorbă de uşă pe undeva.

Anunțuri

~ de soirs pe 19 Martie 2017.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s