~

       Acum aflăm că numai noi, în Est, am fost entuziaşti în privinţa acestei Uniuni Europene. În Vest, nu au vrut-o – nu dincolo de alianţe ale ‘oţelului şi cărbunelui’ şi alte determinări economiste. În orice caz, că nu ne-au vrut. E un sentiment… tulburător. După ce ne vor lăsa din mână, va trebui să facem o Uniune de Est aici, pe urmele fostului imperiu austro-ungar sau ale imperiului roman de Răsărit? Se va vedea. După ce le-am slujit de piaţă de desfacere – uriaşă, am cumpărat tot, de la automobile la toastere, redresând industrii muribunde şi proiectându-le bogaţii în clasamente Forbes -, iată-ne în aer. Din nou singuri. Din nou, priviţi cruciş când ajungem acolo. Un intello francez îşi reprimă greu o nesfârşită silă la auzul cuvântului România (e folosit ca referent negativ subiectiv, se spune de pildă ‘Nu suntem România, totuşi’, aşa cum noi spunem ‘Nu suntem Africa’), germanul răceala, amândoi enormul regret pentru 2007. Nu ne-au vrut. Ne-au vrut elitele lor, nu însă popoarele, referendumurile au fost conturnate; acum, nici elitele, proiectul e epuizat. După entuziasmul post-1989 şi remuşcarea (de altfel foarte vagă) că nu ne-au ajutat 45 de ani, îmbrăţişarea a devenit repede calculată, apoi rece, disimetria căldurii ei, întristătoare. Suntem iarăşi vizaţi pentru o poziţie secundă, obligaţi să ne regrupăm improvizat, în nu se ştie ce. Să căutăm iar ‘planul B’ în istorie. – Şi scăpaserăm de naţionalism, de suveranisme, nu eram Ungaria, chiar ne angajam în noua îmbrăţişare candidă.
       Epuizare a ideologiilor revoluţionare, după 1970. Epuizarea remuşcării faţă de Est, post-89. Epuizare a entuziasmului europeist, post-2010. (A creştinismului tare, de un secol; a încrederii în sine, în primatul civilizaţiei de aici etc.) Cu ce să construieşti acum un suflet, un elan colectiv. Nu ştim unde suntem şi trăim în post-Orice. Crezuserăm că am luat un tren, fie şi ultimul, pe ultimul vagon. Acum aflăm că garnitura va fi splitată şi trasă pe linie secundă, în timp ce trenurile altora sunt în mişcare. Îi vezi. Îi vezi că vor să ne lase din braţe şi nu ştiu cum să ne spună asta, cu cât reafirmă mai mult unitatea şi ‘dau asigurări’ stinse.
       Din nou fără o ‘home’ (Arendt), fără o comunitate în care eşti recunoscut ca o fiinţă semnificativă, fără o tramă socială comună. Trăim din nou, în Est, un moment care deschide un câmp de perplexitate.

       Trăim mai ales un straniu război ideologic. S-ar putea să fie mai mult decât atât, un război filozofic. Poate chiar unul metafizic, teologic, cosmologic, un război pentru arhetipuri, pentru noţiunile tari, pentru cauzele prime şi ultime şi tot restul. Pretind chiar că e mai tare decât 1917. O bătălie între două feluri de a fi în lume.
       La suprafaţă, Brexit, Trump, imigranţi, populism, elitisme leşinate, nerozii. În adânc, o nouă realitate care-şi iţeşte capul în lume, o nouă lume care vrea să intre în realitate, coliziunea unui Titanic cu promisiunea unui gheţar. Chiar zdrobindu-l, rămâne totuşi promisiunea noului, faţă de vaporul plin cu certitudini şi bibelouri. Titanicul: siguranţă plicticoasă, masivă. Naufragiaţii ţipând după ajutor din bărci şi plute improvizate, două ore mai târziu: viitorul, promisiunea, noua situaţie incitantă, posibilul.
       Toţi cei cu care discuţi îţi repetă, pe diferite registre, în esenţă acelaşi lucru. O anumită lume plesneşte la toate încheieturile. Ideologic, ştiinţific, transumanism, noile tehnologii etc. Tot ce am cunoscut şi iubit stă pe un Titanic. Nu întreprindeţi analogii cu revoluţia din 1917, nu va semăna nici în magnitudine, nici în natură, e necunoscutul. Asta, cu tot calmul şi detaşarea şi glume de Woody Allen.

       Când te hotărăşti să nu te mai interesezi de universul ‘politic’ în registrul minor etc., de mersul general al lucrurilor, îţi spui că nu merită până nu se schimbă cu adevărat ceva. Tot restul, inutil. Când va veni ceva semnificativ, cotitură radicală şi clear cut, devii atent. Până atunci… Şi cu această morişcă minoră, şi fără, peste 20 de ani vom constata că vieţile noastre au trecut. (Dacă pricepi ceva ar fi acest lucru, unde e zgomot nu se află nimic.)

Anunțuri

~ de soirs pe 25 Martie 2017.

Un răspuns to “~”

  1. Solutiile , daca sunt , sunt de natura individuala.Fiecare se va descurca cum va putea , functie de adaptabilitatea fiecaruia.Pana la urma , oricare ar fi contextul cred ca la asta se reduce totul.Restul , solutiile ” macro” – baloane de sapun.Oricare ar fi conditiile , mai bune sau mai proaste , fiecare e condamnat sa se adapteze situatiei .Sau nu.Pentru ca viata e scurta- un ditamai truismul, e adevarat.Dar ne comportam ca si cum am avea de trait cel putin 200 de ani de caciula. Razboaiele lor, in care eram doar pioni, nu mai sunt demult ale noastre.Asa ca prefer sa fiu propriiul meu rege, regina si pion.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s