~

       Sartre, cele două realităţi în care trăia, violenţa şi geniul. Era sigur că avea geniu, că va naşte ceva, dar nu prea sigur că e inteligent (evident, cele două nu coincid neapărat. Picasso avea geniu, e tot ce se poate spune despre inteligenţa sa).
       Violenţa sau reacţia la ea, mai degrabă, e o probă semnificativă. Îmi aduc aminte că în faţa violenţei erau cei care fugeau şi cei care rămâneau. Eram copii, apoi abia adolescenţi, aflai că o bandă din cartier vine să se încaiere cu noi din nu ştiu ce motiv sau pretext. Erau cei care fugeau, fără s-o spună sau mărturisind-o jenaţi; erau apoi cei îmbătaţi de anticiparea confruntării şi capetele ei sparte, euforizaţi şi ţipând de bucurie, şi erau cei care aşteptau, resemnaţi, să vină. Mă număram printre ei. Urmau să vină. Ce mai puteam să facem era să-i aşteptăm. Nu puteam să rămânem. Dar nu puteam nici să plecăm. Nimic altceva nu mai era de făcut decât croirea unei scurtături groase din copacul cel mai apropiat. Şi aşteptarea. Cel mai mult, dintre cele trei categorii, îi înţeleg pe laşi. Compătimesc cu ei. Îmi place umanitatea lor subtilă, tremurândă. Atitudinea în faţa violenţei seamănă, cred, cu cea în faţa morţii. Sunt cei care imploră medicul pentru încă o zi; cei care bravează sfârşitul sau chiar îl grăbesc, aruncându-se pe fereastră la auzul unui diagnostic fără ieşire; şi cei, probabil, care aşteaptă, pe jumătate înfricoşaţi, pe jumătate împietriţi de un sentiment de absurd şi neverosimil că se va termina totul. Cum o să aşteptăm ultimul act. (De parcă s-ar putea şti ceva.)
       Făcusem mai serios doar două sporturi, boxul şi hocheiul, în ambele violenţa era prezentă (pentru a nu-l pomeni pe al treilea, şahul, pe care nu ştiu ce glumeţ l-a clasat la ‘sporturi’ şi care e evident cel mai violent dintre ele, măcel absolut şi continuu). Resemnarea mea în faţa violenţei avea experienţă. Cu ce am rămas? Cu un fel de inconştienţă sau nonşalanţă obosită cu care treci de pildă, noaptea, printre patru siluete negre pe o stradă întunecoasă şi îngustă. Primind orice va urma. Şi, fie pentru că îndrăzneala e respectată, fie din noroc, treci, eşti lăsat să treci mai departe, chiar dacă conversaţia siluetelor se întrerupe şi privirile lor sunt mai negre decât noaptea. Am rămas cu resemnarea asta, uimit că un lucru e posibil să se întâmple, că fără îndoială se va întâmpla.
       Sartre, un ochelarist slăbuţ dar curajos şi gregar, un fel de lider în grup, era înconjurat de violenţă în vremea copilăriei: era războiul, se vorbea numai de arme şi răni şi mutilaţi. A rămas convins până la capăt că atitudinea în faţa violenţei era crucială în viaţa cuiva.

Anunțuri

~ de soirs pe 25 Martie 2017.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s