~

       Generaţia mea era, îmi dau seama, victima unei superstiţii scientiste a viitorului. Pentru noi, Viitorul exista cu adevărat. Superstiţia spunea, pe scurt, că oamenii care vor avea lucruri mai noi şi tehnic superioare vor fi mai fericiţi. Erai pus de copil să desenezi viitorul. Mai toţi îşi imaginau oraşe-vrej sau stup, conuri pe verticală care arătau ca nişte vulcani stinşi, în jurul cărora maşini zburau haotic sau maiestuos. Predam aceste planşe cu mândrie. În mintea noastră era limpede: acei oameni, înconjuraţi de comodităţile tehnologiei, vor fi mai fericiţi. Ei erau relativ departe. Dar fericiţi. Nici urmă de războaie, certuri domestice, alienarea muncii şi celelalte de care n-aveam habar dar le puteam presimţi, totul era făcut de… roboţi sau ceva asemănător lor. Ideea era: înaintare în viitor, înaintare în fericire. Corelaţie limpede.
       Nimeni, nicio ideologie nu ne-a învăţat asta. Niciun cântec triumfalist. Niciun basm livrat în copilărie. Părinţii, bunicii nu ne vorbiseră nimic. De aceea ştiu că viitorul exista ca o matrice în noi. A speranţei sau a angoasei, nu ştiu prea bine, dar era acolo, ca o iarbă rea cu rădăcinile adânci. Cei care au ajuns mai târziu pe lume sunt superiori celorlalţi, iată totul, şi nu avem nimic de discutat pe chestia asta. Bunicii, străbunicii, înaintaşii nu ştiau nimic în comparaţie cu noi. Cu scuturile lor şi săgeţile lor de lemn.
       După care Viitorul a dispărut.
       Azi nu se mai vorbeşte de el. Nu vom mai merge pe Marte. Nu vom mai obţine mare lucru. Timp rectiliniu. Adolescenţii de acum, prima generaţie care, în 70 de ani post-război, o duce mai rău decât cea a părinţilor. Niciun progres, timp îngheţat. Nu mai preocupă pe nimeni. Un prezent care se dilată, se contractă, stagnează. O sumă de onomatopee. Vi-i-tor. Nimic, adică.
       Timpul a rămas deci: ieri şi azi. Mai precis: azi. De fapt, e cazul să numărăm în ore.
       O anumită intonaţie, un fel de a aluneca pe lumina zilei. Ceva în noi e decalat, neobişnuit. Casele noastre fără viitor, şoselele noastre. Vasele noastre murdare fără viitor.
       Un lucru ca ăsta.

Anunțuri

~ de soirs pe 20 Aprilie 2017.

2 răspunsuri to “~”

  1. „Nu vom mai merge pe Marte.”

    Abia ce a aterizat (pentru prima dată în istorie) o aceeași rachetă pentru a doua oară. Unul dintre cele mai importante lucruri din istoria (inexistentă) a călătoriilor interplanetare ale umanității până în acest moment deoarece reduce costurile cu aproximativ 99%. Marte e programat prin 2024, aveți puțintică răbdare, ca să zic așa.

    .

    „Nu vom mai obţine mare lucru.”

    Tot din zona de interese a aceluiași individ (E.M.) a apărut recent o companie care va dezvolta în următorii 5-15 ani interfețe creier-mașină. Pe lung: http://waitbutwhy.com/2017/04/neuralink.html. Dar nu e totul E.M.: există câteva milioane de indivizi (cam 50) care extind domeniile luptei: de la hrană la haine, de la algoritmi la ustensile cotidiene. Ei obțin zi de zi lucruri mari, pentru dânșii, iar din în când lucruri mărețe pentru toți ceilalți.

    .

    „oamenii care vor avea lucruri mai noi şi tehnic superioare vor fi mai fericiţi”

    Ah, aici ați greșit. Vedeți, acum 800.000 de ani nu a fost vorba că ăl’ de stă lângă foc e mai fericit decât cel care nu stă, ci că ăluia de lângă foc îi e mai… cald; nu mai bine, ci mai util pentru a supraviețui pentru mâine. Bineînțeles că mâine nu ne așteaptă nimic, decât încă mai multă viață. Iar asta ne îngrozește și atrage. Problema nu e de a fi fericit (știți deja că doar englezul vrea asta), ci de a avea depresurizări ființiale în timp ce prin creier îți trec yottabytes de informație despre tot, nimic, și ceva pe deasupra.

    • Eu vă spun deci că a dispărut ideologia Viitorului, cea care apărea în secolul XIX odată cu debutul tehnologiei (maşina cu abur, căi ferate, industrializare etc., plus ideologiile salvării, comunism etc.), speranţa într-o Vârsta de aur proiectată în faţa noastră, în istoria ca progres linear al umanităţii – şi dvs. îmi spuneţi că există totuşi vreo doi geeks care se ocupă să lanseze nişte canistre spre Marte…
      Eu nu prea ştiu cum ajungeţi pe pagina asta, cu ce-am greşit. Uneori mă uit împietrit.
      Deprimantă experienţă să-ţi întâlneşti cititorii. Parcă e o insultă personală. Sunt convins că sunteţi în fapt minunat etc., dar… Doamne.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s