~

       Singurul tip care mai scrie cu creionul, la noi: R.C. La francezi, bietul d’Ormesson (‘Ai nevoie de 4 creioane ca să scrii o carte’). Vom număra apoi: ultimul care mai scrie la o veche maşină de scris. Ultimul care mai scrie de mână. După tastatura optică: ultimul care mai scrie la tastatura fizică, apoi digitală, a unui computer. În fine, ultimul care mai scrie.
       Jean d’O: ‘Se crede că romanul e un gen nemuritor. Romanul va dispărea. Nu doar că o cred, dar sunt sigur. De ce ar face romanul excepţie? Oda a dispărut. Sonetul a dispărut. Tragedia clasică a dispărut’. – Numai că naraţiunea, caracterul epic, povestea – cea care poate fi translată apoi în cinema, scenarii, piese etc. – e o necesitate. Chiar când ştii toate poveştile, vrei una nouă. Poate nu vor avea 250 de pagini, dar ceva din roman, din punerea pe lume a unei noi lumi, supravieţuieşte. Fascinaţia regatului Culturii s-a pierdut, cu celelalte majuscule. Minus literatura.

       Corespondenţa lui Caragiale. Am încercat. Unele lucruri, subţiri, mult umor, căldură, umanitate etc. Una peste alta, însă, doar un unchi sfătos. Regret că nu se află mai mult acolo; uimit de ceva vreme de brianţa care i se atribuie acestui abil cumsecade.

       Beigbeder. ‘Vreau ca oamenii să-şi spună că sunt un ratat’.
       Bineînţeles, suferă etc.

       Limbajul: în Bucureşti, ţi se acordă totuşi o primă de vulgaritate. Grupurile de litere ‘şp’, ‘şt’, cu sonorităţi ţigăneşti sau turce, care presupun un plescăit anume al palatinului, cu o atracţie particulară acolo.

       – Life (2017), space thriller între Alien şi Gravity. Slab, toate codurile Hollywood prezente, scenariu banal, fără umor – dar joc bun al actorilor şi estetică spectaculoasă (făcută din digital), tensiune de cinema ok.
       – Gold (2017). Matthew McConaughey îşi sufocă personajul, într-un festival al grimasei şi efectelor, până ajungi să-l deteşti şi să pierzi firul.

       Ce e cu adevărat înspăimântător la acest T., în primele lui zile de aventură cel puţin, e că face, cuvânt cu cuvânt, întocmai ce a spus, măsurat aproape milimetric. Nu îi ies lucrurile; dar nicio concesie; înaintare de metronom.
       Nu ştii cum să interpretezi asta. Simptom de ce anume? Toată lumea ne-a anunţat o vedetă bling-bling, cu sclipici şi robinete din aur, şi ai un monstru de consecvenţă încruntată.

       Cântăreaţa Barbara le vorbea tuturor câinilor şi pisicilor ei cu dumneavoastră. – Domnişoară pisică, cum vă mai simţiţi în dimineaţa asta…
       Li se întâmplă mai ales celor care au gustul – îndoielnic – să-şi boteze animalele cu tot felul de nume de scriitori, filozofi, celebrităţi diverse… Nu ştiu dacă ‘moda’ asta compensatorie mai există. Oricum, din momentul acela nu mai ai ce face, să le tutuieşti ar suna grotesc. Trebuie să i te adresezi motanului cu ‘domnule Shakespeare’.

       N-am citit cele 18 nuvele inedite – 16 nuvele şi 2 scenarii – ale lui Fitzgerald. A scris 160, deci 16 în plus sau în minus…
       Consolare până când cumpăr cartea.

       Mariajul a fost conceput de la început pentru a proteja femeia în dinamica socială – iar nu bărbatul, cuplul ori progenitura. Fosta înverşunare feministă împotriva lui s-a repliat curând (de altfel, e tot mai rară). Un bărbat e dezirabil până la 70 – mai ales că deţine şi mijloacele sociale, simbolice şi financiare ale reuşitei – şi se reproduce biologic până la 85, o femeie e în reproducere până la 45 şi dezirabilă până spre 28, cu prelungiri care ţin de şansă. Viaţa ei e redusă la jumătate; soarta, poziţia lor în lume nu sunt deloc aceleaşi pentru a presupune crearea unei entităţi sociale, cuplul marital, prin alipirea a două jumătăţi.
       În realitate, mariajul exista pentru a împiedica un bărbat de 45 cu reuşită socială să-şi concedieze soţia îmbătrânită, pentru una de 25. De la 45 la 90 de ani, e şarmantă, împlinită, dar fizic n-o mai vrea nimeni – la concurenţă cu o tânără -, destinul ei e singurătatea. A fost unicul scop al instituţiei mariajului: împiedicarea intrării femeilor în cimitirul elefanţilor, prin inventarea rolului eroizant al travaliului casnic, al mamei etc. (pe bună dreptate dispreţuite) pentru a simula o necesitate.

       Nu poţi fi cultură dominantă şi contracultură în acelaşi timp. Ideologia elitistă, dominantă, va pierde. Nimic din ea nu e cool, atrăgător, fiindcă e puterea. Războiul cultural e deja pierdut. Corectitudine politică, lecţii media moraliste, bio, salvaţi planeta, sponsorizare corporată de ONG, triumfalism, cenzură morală (‘rasist, bigot, sexist’ & Co.), tropii ‘rasă’, gender’, ‘decolonizare’ din universităţi, ruşinare a adversarului, ochi peste cap – toate pierd dramatic teren. Un tânăr caută contracultura, nu se va alia nici mort cu discursul şi ortodoxiile Puterii.

       La vreme urâtă, puzderia de trecători cu căşti în urechi. Sunt şi înainte, dar acum se triplează. Îmi stricaţi peisajul?  Mă izolez şi mai tare. Paşii mei străbat trotuarul, dar eu sunt la mii de mile distanţă, ascultând un podcast, un e-book, muzică…

       Nu te mai impresionează nimic… Cel mai îngrozitor lucru care i se poate întâmpla cuiva. Asta e tot, ţi s-a atrofiat sufletul? Nicio plajă însorită şi îndepărtată, niciun martini?

Anunțuri

~ de soirs pe 30 Aprilie 2017.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s