~

       Păcatul originar al Revoluţiei din ’89: strigătul ‘Fără violenţă’…
       Unui număr de doi oameni, nu mai mult de doi, dacă li s-ar fi pus pielea în băţ atunci, demonstrativ, în fiecare oraş sau aşezare de medie importanţă, doar doi dintre torţionari, activişti, securişti, militari, magistraţi, funcţionari, profi, administratori, Führeri locali, tipi care au strâns degete în uşă – doar doi dintre ei să fi plătit, aleatoriu şi fără îndoială sălbatic şi nedrept, în fiecare orăşel valah de vagă suprafaţă – n-am mai fi auzit de ‘securişti’ şi de ‘activişti’ vreodată, litania nesfârşită, şi nenorocitul nostru demaraj de destin ar fi fost altul. Mai bun? Cine poate şti: să nu divagăm. Altul.
       Aşa, am omorât doi bătrâni de 70 de ani – care au meritat-o dacă vocabula ‘a merita’ mai are un sens – şi subit ni s-a făcut frică de noi înşine, începând să strigăm ‘Fără violenţă’. Cine a inventat sloganul a frizat ceva apropiat de geniu. O revoluţie fără violenţă – contradicţie în termeni abisală. Eram hipnotizaţi de ‘revoluţia de catifea’ cehă despre care auziserăm câte ceva – un cu totul alt spaţiu pe o altă istorie a umilinţei – şi demonul imitaţiei ne-a împins iar spre kitsch istoric. Aceşti oameni,cantar-89 care nu făcuseră aici, 45 de ani, nici pomeneală de comunism sau ideologie, nici regim tiranic, ci întinseseră pelteaua unui despotism local semi-suportabil situat între grotesc şi tragic, nu au plătit. (Nu mai ştiu ce primitivisme atavice locale spun că, lăsat nerăzbunat, sângele strigă.)
       …Eram un copil când, în 22 dec. ’89, am coborât în fugă, plin de curiozitate, spre sediul local al partidului local cu lideri locali. Se alerga pe străzi, lumea era panicată şi euforică. Se îmbrăţişau necunoscuţi… Am ajuns la timp să văd spectacolul de la amiază. Pe strada încă pustie se vedea doar o coloană de maşini berline şi de teren, aproape toate negre, demarând de pe trotuar una câte una, în viteză şi înscriindu-se în linie pe şoseaua de ieşire din oraş. Era în ele toată protipendada activistă şi securistă a oraşului, cu familiile, cu bagaje făcute la repezeală, şi arăta curios acest convoi funebru nu mai mare de 15-20 de vehicule. Părăsiseră sediile, luând-o care-ncotro. Şi-au descoperit brusc rude pe la ţară, nevizitate de ani. Au stat ascunşi, tremurând, 3 săptămâni, cu urechea la aparatele de radio – bietele neamuri rurale nu posedau televizor -, scriind poate testamente sentimentale şi lăsând ultime instrucţiuni legatare dramatice. În realitate, aveau să se relaxeze curând. Au înţeles: fusese o glumă, poporul nu avea nimic cu ei. Cine ştie, poate chiar îi iubea. Când totul s-a terminat au început să revină.
       Iniţial, nu se înşelaseră. Şi-au administrat ei înşişi, conştient, acuzarea şi verdictul; fugind, au înţeles perfect ce merită, exact ce ar putea primi. Dacă au revenit după aceea, uşuraţi, pe uşa din dos a economiei, a protipendadei noului capital, a puterii, în general cu rânjet temător şi torente de explicaţii, distribuind sapienţe sau brevete de respectabilitate de o stupiditate terminală, a fost nu pentru că unul ‘de-al lor’ era în vârful noii societăţi şi făcea ‘mineriade’ şi trucuri de prestidigitaţie, cum încercăm să ne dezvinovăţim infantil de atunci încoace. Ci fiindcă poporul nu existase ca supraeu, în acele momente, ca instanţă morală administrând Pedeapsa. Nu avusese loc o bifurcare inaugurală, o înfrângere, sacrificiul care trimite la naşterea Legii.
       Mi se pare că n-a trecut chiar mult, Revoluţia a devenit destul de repede un fel de glumă. În comentarii şi analize, lovitură de stat, ‘marea înghesuială’, prilej de bancuri, de conspiraţionisme infantile cu ‘servicii secrete’; de indiferenţă. Strigătul ‘Fără violenţă’, al unei revoluţii emasculate, ne-a costat poate 10-20 de ani, 4 milioane de emigranţi, un gol metafizic de destin, un ghem de şine ducând nu se ştie unde, în genere o istorie inanalizabilă.
       Jeep-uri albe cu dimensiuni de şalupă stau la semafor, undeva în centrul Bucureştiului. Pe partea stângă, un cimitir al revoluţionarilor, un spaţiu neobişnuit acolo. Posesorii de vehicule îşi potrivesc puţin pântecele incomodate de volan, îşi lărgesc gulerele; e cald. Se uită spre acele cruci şi lespezi albe în serie, stranii, întorc privirea spre semafor, verifică ceva pe telefon, demarează; s-a făcut verde. Se înscriu pe şosea înaintând în coloană. Toate astea sunt de o plictiseală.

 cabluri

Anunțuri

~ de soirs pe 6 Mai 2017.

Un răspuns to “~”

  1. S-au intamplat chestii oribile, ca de exemplu: […]
    Cunosc personal familia respectiva. E usor sa scrii „aleatoriu şi fără îndoială sălbatic şi nedrept” cand nu e vorba de altii. Nu cred ca aia era solutia si sper ca nu crezi nici tu cu adevarat. Se puteau elimina leprele si altfel, dar poporul roman nu e capabil de asemenea curatenii generale. Oamenii spera mereu sa fie ei aia, ghiftuitii de la volan.

    Am vrut sa fac paranteza asta si sper ca n-am deranjat prea tare. In rest, gol in suflet si-n stomac dupa ce am citit. Ai dreptate…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s