~

        Dictatul cuvintelor: ceea ce trebuie cu orice preţ refuzat.
        Un inamic câştigă când îţi impune cuvintele lui, propriul vocabular şi maniera de a numi lucrurile: chiar apărându-te, o vei face de acum înainte vorbind în limba lui; în felul ăsta eşti sigur pierdut. Ideologiile sau doctrinele care aspiră să modifice realul, cele noi, încearcă să impună întotdeauna cuvinte, noţiuni bizare al căror sens şi a căror necesitate mai ales îţi scapă. Războiul lor e războiul cuvintelor: cel care îşi impune limbajul trimfă. Refuză să vorbeşti vreodată cu vocabularul ‘inamicului’; din acel moment, chiar opunându-i-te, eşti parte din trupa lui de rezervă, şi orice ai argumenta dinăuntrul logos-ului său eşti pierdut dinainte.
        (Iniţial, panoul lexical de atac e împărţit esenţial în două mari categorii: deconstrucţie şi deriziune; unde nu izbuteşte una e invitată cealaltă. Oricât de subtilă o să ţi se pară o doctrină nouă, observi în cele din urmă, reducându-i la esenţă corpusul, că utilizează: deriziunea pentru a submina moral realul, deconstrucţia pentru a-l demonetiza şi compromite conceptual. Mai apoi, cuvertura noilor cuvinte, ‘bune’, e aşezată deasupra realităţii.)
        Viaţa intello e gândită ca o bătălie ideologică dusă pe terenul cuvintelor fiindcă aduc cu ele o manieră de a gândi, deci de a submina. Loviturile se dau prin cuvinte. Dominant – pentru decenii şi, uneori, secole – va fi acela care-şi impune cuvintele proprii. Noţiunile din secolele III-IV, esenţa glosei scolastice, au dominat realitatea mai bine de o mie de ani, până în XV. Cele impuse din XVI – enciclopediştii et alii – durează până în XIX. Noi cuverturi lingvistice se impun apoi (romantism, marxism, existenţialism, ‘gândirea ’68’, structuralism etc.), acoperind secvenţe istorice tot mai restrânse, jumătate de secol sau abia câţiva luştri, procesul rămânând acelaşi. O doctrină nouă, oricât de insolită sau ridicolă, apare scoţând arma noilor cuvinte: corpusul universitar, într-un deceniu-două raftul sau biblioteca de cuvinte, mica armată a hermeneuţilor – şi în fine activiştii, ‘partide’, ONG-uri, institute şi organizaţii paralele, care transpun în real aducând în stadiul de proiect. Totul arată ca o cale nouă. E victoria maladiei subtile a ‘nominalismului’: obiectele şi realitatea sunt convenţionale, ajunge deci să le numeşti în alt fel pentru a le schimba la rându-le. Ca să te înstăpâneşti peste real, e destul să dai nume lucrurilor; o formă de nihilism pragmatic. Le numeşti sau nu şi ele, prin magie, apar sau dispar în esenţa lor, ori pot să însemne chiar contrariul – în 1984 a lui Orwell, ‘libertate’ însemna supunere, ‘pace’ era numele pentru război ş.a.m.d., nu are nicio importanţă reală.
        Ripostând dinăuntrul structurii lexicale, folosindu-le cuvintele sub iluzia că le critici, eşti pierdut, înoţi deja în acvariul lor în timp ce te imaginezi liber. Trebuie refuzat în bloc dictatul numelor, frazeologia nouă (în ochii lor crima absolută, îţi vor ierta orice dar nu refuzul de a vorbi limba timpului). Aceşti oameni duc războiul cuvintelor. E felul lor de a fi în lume, destinul lor. Reuşesc uneori, impun milenarisme de câteva decenii; o altă doctrină se afirmă apoi, cu noua secvenţă lexicală. Un destin istoric destul de interesant. Un destin destul de stupid, de asemenea.
        Scriitorii sau gânditorii cei mai interesanţi, până azi, n-au niciun rid.

       …Mă gândesc doar la Lucien Goldmann. Cine mai ştie că în anii ’60 acest tip era speranţa la redempţiune a marxismului din Franţa, cel mai novator teoretician al lui cu o critică dinspre stânga, produsă din interior, ceva foarte interesant, un soi de tip secret frecventat de puţini (Clouscard etc.) însă cu o imensă influenţă. Praful şi pulberea s-a ales de tot. Pentru un public restrâns e o referinţă minoră, pentru cel larg nu există, sună a ceva bizar-eliptic şi groaznic de rânced, din cauza operei scrise în jargon. Care e moartea.
        A fost în zadar – lui C. i-a oprit intrarea la CNRS, lui Eliade îi scria pe spatele uşii, în timpul seminariilor de la Sorbona, ‘Fasciste’ cu creta, fugind apoi ca un copil, până când l-a sastisit şi l-a făcut să accepte prima ofertă din Chicago. Finalmente a avut o întâlnire bună şi un fel de împăcare târzie cu Cioran, cu un an înaintea morţii… Rezultatul? Conceptele lui E. au vagi şanse să dureze cale de vreun secol, iar C., cu narativul lui epurat, perfect, respiră o mie de ani. Ce s-a ales din tot. Senzaţie de ameţeală, uluire, abandon.

Anunțuri

~ de soirs pe 6 Iulie 2017.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s