~

       ● Văzut un mic documentar, ‘Writers of Europe’. Sentiment de dezgust, fără cauză precisă. După o vreme, ştiu de ce. Mizerabilismul nu e, cum crezusem, subcurentul acela estetic oriental de dezvrăjire onestă, de dezvăluire a realităţii brutale. E corelativul triumfalismului ceauşist, echivalent al său, n-ar fi trăit fără el. Ceauşismul masca: făcea bulevarde mari în spatele cărora erau magherniţe, monta potemkinian panouri care ascundeau străzi neterminate cu oameni gri etc.
        Azi avem contrariul. Dar, prin ‘rivalitate mimetică’, a fi contra nu e uneori decât un fel de a fi pro: eşti halucinat de un lucru oribil, nu te mai poţi desprinde şi astfel îl ţii în viaţă. Dacă filmezi pe o stradă şi cauţi intens faţade cu stucaturile sărite, gropi, un trecător bătrân fără dinţi şi cu zdrenţe pitoreşti, ignorându-i pe toţi ceilalţi, masa, numitorul comun, realitatea medie şi plictisitor normală – problema ta de român e cu tine însuţi. Ai rămas fără să vrei în ceauşism şi încă dai replici la el, din el. Au trecut 30 de ani şi nu-ţi mai reuşeşte un alt raport estetic cu realul.
        Avem atâţia morţi în comunism care suspină printre noi fiindcă au lăsat nişte replici nedate, nişte fraze nespuse.
        Mizerabilismul a fost bon pour l’Occident, ani de zile. De înţeles, le plăcea să ne vadă astfel. Întâi fiindcă nu prea ştiau cine suntem şi le trebuia o etichetă clară; apoi pentru că au un mic gust colonial pentru tribalul grotesc, cu subton libidinal. Rusia era specialistă în asta, livra în secolul XIX numai mujici alcoolici şi aristocraţi în blazarea decadenţei. Dar după o vreme… Pur şi simplu ceva, ca procedeu, are un aer depăşit. Nu e realul. Şi îngroşi, trişezi, eşti nevoit. Ştii tu însuţi că faci asta şi că nu mai are haz.
        Cea mai tristă e stoarcerea ultimei picături din fruct, acel absurd al gestului.
        Şi spectatorii: a, iarăşi tipii ăia…

       ● Poetul Nikolai Gumiliov, primul soţ al Ahmatovei, citat într-o zi de Osip Mandelstam: ‘Oamenii sunt sau cărţi, sau ziare’.
        Avea în vedere suprafaţa, anvergura, cât de alambicaţi pot fi?… Ca toate butadele simple, are forţa de atac a adevărurilor frapante dar şi ceva de prost-gust.
        Însă poţi transla asupra ţărilor, a istoriei în general. Se potriveşte mănuşă. Există ţări aşa de evident ‘cărţi’ (Franţa etc.). Altele, vădit ‘ziare’ – fără continuitate narativă, zbătându-se în cerc o singură zi, 32 de pagini tragice de fapt divers (‘groaznica sinucidere din strada F.’) în 24 de ore.

       ● La un moment dat, prin 1913-14, la Viena îşi încrucişau paşii pe stradă: Hitler, Tito, Buharin, Trotsky, Stalin. Ultimii, sub nume de împrumut, refugiaţi de Ohrana ţaristă.
        Pe aceleaşi străzi, prin aceleaşi cafenele (Trotsky şi Hitler, la ‘Café Central’), au trecut senin unii pe lângă ceilalţi.
        Îţi vine în gând: bomba atomică. Apoi: nu, nu… Nimic altceva.
        Viena imperială a murit. Au rămas ei: viitorul.

Reclame

~ de soirs pe 8 iunie 2018.

3 răspunsuri to “~”

  1. soirs wars: the force awakens !

  2. Ce bună revedere!

  3. V-am simtit lipsa atat de mult. In acest rastimp, am tot intrat si am sperat ca v-ati razgandit.
    Va multumesc sincer pentru aceste ultime ganduri postate, chiar daca decizia revenirii nu este definitiva.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s