~

       ● E ceva suspect în dorinţa lui Amis de a cerceta răul radical – Auschwitz etc. – în romane. Nu merge ca demers artistic. E masochist, nemaivorbind că impudic, a deschide porţile iadului şi a studia exact cu ce caracter de literă e scris ‘Arbeit macht frei’, imaginând aici o naraţiune, dincolo doi îndrăgostiţi, un meci de fotbal. Ceva nu e în regulă, nu e un act artistic, e mai puţin sau mai mult, dar altceva. Ce doreşti e moralist, deci masochist: vrei să te sperii de monstruozitatea umană. Asta e ceea ce-ţi doreşti în adânc. Dar ştii asta înainte de a începe romanul – aşa cum cineva ştie că se sperie la un film horror încă de când e afară, la casa de bilete. Nu e o cercetare, un demers de aprofundare. Trişezi cu propria-ţi surpriză, încercând să te sperii şi apoi având surpriza că ţi se întâmplă, în demers circular. Nu e artă.
        Tu ce vrei să fii, thought-provoking? Asta nu e literatură, ci filozofie proastă, de seminar. De ce te învârteşti obsesiv în jurul aceleiaşi teme? Fără îndoială fiindcă trişezi artistic, constrâns la litania moralistă clasică, tautologică a naturii umane: e monstrul monstruos cu adevărat? Teologiile au făcut asta, dar nu merge în scriitură. E un demers dubios, îţi dă impresia de progresie, când de fapt îţi sufli singur în pânze declarând că înaintezi. E ceva necinstit aici, iar apoi literatura nu e nimic dacă nu e adâncire a lucrurilor.
        Dacă literele ar înceta să-şi atribuie roluri. Ştiu că un interviu e inept când reporterul, de bună credinţă de cele mai multe ori, ajunge la întrebarea catastrofală Care e rolul scriitorului. (Philip Roth era comic aici: Să scrie bine.) Oriunde apare moralismul, în literatură, pictură, orice – distruge tot. Pânzele cu mesaj ‘moral’ – ce însăilare sinistră. E uimitor de greu să scoţi şrapnelul ăsta din capetele oamenilor.
        (Ai simplificând trei probleme bazale: i) ce faci cu tragicul vieţii, ii) ce faci cu existenţa Răului, iii) ce faci prin lume după ce ai formulat un răspuns la primele două. ‘Ierarhia’ lor e o subdiviziune necesară: gândire, politică, psihologie. Absolut niciodată literatura, arta nu se ocupă cu punctul 2, nu se coboară la o filozofie pentru moaşe comunale. Te poţi ocupa cu Răul, dar ca pretext, ca materie narativă pentru a le pune în relief pe celelalte, nu contează decât 1 şi 3, tensiunea colosală, interminabilă dintre ele. Ce ai putea să scrii despre Hiroshima? ‘Omul e rău’?)

       ● Filmam cu telefonul alinierea geometrică a arborilor din grădina L., când l-am văzut trecând prin faţă pe Modiano.
        Mersul lui nesigur, părând să o ia în dreapta, apoi puţin spre stânga, iarăşi înapoi, înaintând totuşi, la fel ca oralitatea lui, care începe 20 de fraze fără să termine niciuna. Aerul lui rătăcit, inactual.

       ● Bucuria că nu ştiu ce monarh din Nord a fost văzut deplasându-se pe bicicletă.
        Acest rege biciclist ar fi totuşi altceva decât cei care călătoreau în caleşti cu blazoane, stropind trecători şi zdrobind oase în galop.

Reclame

~ de soirs pe 11 iunie 2018.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s